Evoluţia naiului în România în secolele XIX şi XX
Prof. dr. Dumitru Pasăre
Consolidarea poporului român ca entitate s-a făcut lent în decursul a secole şi milenii trecând prin metamorfoze uriaşe care au cuprins limba, portul, arhitectura, cultura şi mai ales muzica ce şi-au pus pecetea în acest cadru geografic şi demografic, care este astăzi ţara noastră.
Apariţia unui popor are loc prin multe sacrificii, multe triburi şi formaţiuni umane de anvergură, dispărând parţial sau definitiv în aceste lupte cu natura sau în contact paşnic sau violent ce a dus la diminuarea celor slabi până la dispariţia lor totală.
Dintre popoarele barbare care au venit mai ales din est şi-au încercat să pună stăpânire pe locuitorii ţării şi pe ţara care se numeşte astăzi România, puţine au supravieţuit, unele amestecându-se cu băştinaşii până când au fost total asimilate, alţii fiind decimaţi de-a lungul secolelor în conflicte fără număr în setea lor de a cotropi şi a pune stăpânire pe teritorii care nu le aparţineau. Providenţa a vrut ca noi să supravieţuim atâtor cotropiri şi ocupaţii străine şi să ne consolidăm ca naţie în pofida distrugerii sistematice a poporului şi a ţării de-a lungul atâtor milenii.
Longobarzii, gepizii, cumanii, hunii, etruscii, de pe teritoriul actualei Italii, parţii, huriţii, hytiţii şi alte popoare biblice, fenicienii au dispărut definitiv, altele precum mongolii, numai parţial, nereuşind niciodată să revină la Gloria şi la numărul de altădată. Spaima Asiei şi a Europei care a fost Mongolia prin Ghinyhis Han, Timur Lenc, sau Attila s-a redus astăzi la 1.500.000 de locuitori trăind pe un teritoriu imens de 1.500.000 de km pătraţi împreună cu 7.000.000 de cai ceea ce revine 6 cai pe cap de locuitor, precum australienii care sunt 16 milioane de locuitori cu 300.000.000 de capete de oi, sau locuitorii Noii Zeelande 3.500.000 cu 30 de milioane de oi, proporţii incredibile, dar adevărate.
Urme de popoare, umbre ale unor glorii apuse, pagini de istorie care atestă existenţa tumultoasă a unor personaje care au marcat această parte a lumii, unele ajungând din îndepărtata Mongolie până în Franţa precum Attila.
Timur Lenc a marcat istoria, Ghinghis Han la fel, despre care se spune ca a însămânţat 8% din Asia după afirmaţia omului de ştiinţă Chir Tyler Smith genetician la Universitatea din Oxford. „Acest împarat mongol după fiecare victorie avea dorinţa să i se aducă cele mai frumoase femei din rândul popoarelor învinse, în cortul său, fapt care a dus la transmiterea chromozomului Y ce s-a transmis din tată în fiu, înmulţind rasa pe tot ţinutul Asiei”. În rândul poporului nostru cu siguranţă că s-au stabilit părţi ale multor triburi barbare care au făcut incursiuni nenumărate pe teritoriul ţării noastre după cum am mai pomenit. Bătălia genetică a fost teribilă şi înclin să cred că genele noastre au învins nu numai pe cele ale hoardelor venite din Asia, dar şi pe cele din nordul Europei. Celţi, romani, germanici, vikingi, polonezi şi alţii.
Ce este de crezut e faptul că nu numai 8% din populaţia Asiei de astăzi poartă chromozomii Y ai lui Ghinghis Han dar şi finlandezii şi ungurii care vin probabil tot din el sau din teribilii huni stabiliţi în aceste zone europene . Este lesne de înţeles că în transferul lor în Europa au adus în timpul uriaşelor campanii militare şi arsenalul lor cultural, dansatoare şi formaţii instrumentale care acompaniau alaiul.
În acest fel ţambalul transportat pe cai a ajuns în Ungaria, instrument care a fost transformat în ţambalul de concert din zilele noastre preluat de la unguri, precum si taragotul.
De remarcat faptul că taragotul construit şi întrebuinţat de unguri timp îndelungat, astăzi nu mai este cântat în Ungaria, ci numai în România. Fenomenul este într-un fel inexplicabil şi mă întreb de ce ţambalul şi taragotul n-a fost preluat de popoarele germanice precum austriecii care au condus imperiul Austro-Ungar timp de decenii. De ce nu le au italienii, francezii sau spaniolii? De ce nu le-au preluat finlandezii?
Ciudat fenomen, având în vedere că instrumentul posedă puteri şi coduri extrem de puternice. Au trebuit inventate altele moderne precum oboiul, flautul, vioara, pianul, violoncelul, fagotul, clarinetul, care să ocupe treptat un loc preponderent în muzică din ce în ce mai dominant, până a deveni
indispensabile în universul muzical modern şi în orchestra simfonică. Naiul în perioada erei noastre după Hristos a traversat o istorie extrem de ciudată,
fiind prezent după cum am văzut numai în basoreliefuri şi sculpturi care-l arată aproape în exclusivitate pe Zeul Pan. Perioada dintre secolul III era noastră şi secolul IX-X este săracă în documente. Dimpotrivă occidentul şi orientul ne oferă o istorie extrem de bogată nu numai din punct de vedere militar, dar şi cultural.
Evul mediu a strălucit prin renaştere, făcând cadou umanităţii o întreagă pleiadă de pictori, sculptori, filozofi, literaţi, poeţi, savanţi şi descoperitori ai noilor continente care au întregit definitiv harta pământului şi au stabilit teorii care au rămas valabile şi-n zilele noastre despre forma şi gravitaţia planetei noastre.
Imperiul otoman a fixat noi frontiere. Imperiul rus deasemeni sub Ivan cel Groaznic şi Petru I. Franţa, Germania, Anglia, Spania, Italia după secole de frământări şi războaie s-au stabilit în limitele frontierelor de astăzi. Imperiul Austro-Ungar după primul război s-a dizolvat ca şi cel german. Rusia a devenit U.R.S.S. Iată o nouă faţă a Europei care a influenţat enorm viaţa social-culturală.
În primul mileniu preocupările de bază ale regilor din Europa de nord erau războiul şi schimbul de influenţă şi putere pe teritorii care treceau cu uşurinţă de la unii la alţii.
Concomitent cultura a scos la iveală noi idei, noi genii, care au structurat forme şi culori în stiluri, genuri şi epoci rămase mărturii incontestabile. Mileniului al II-lea s-a înscris în prima sa jumătate ca un meteor dând valori uriaşe pe plan cultural cu toate frământările sociale care au tulburat enorm societatea de atunci. A doua jumătate a acestui mileniu şi-a continuat existenţa în uiaşe frământări care au dus la mari revoluţii la toate nivelele.
Imperiul otoman şi-a extins puterea şi în Europa supunând şi o parte din ţara noastră care a trecut la rându-i prin mari transformări.
Ocupaţii peste ocupaţii, supuneri succesive care au trecut prin foc şi pârjol biata noastră ţară care a dat mari oameni, viteji adevăraţi, eroi care şi-au sacrificat viaţa pentru apărarea şi salvarea patriei în cele două evenimente istorice sub Mihai Viteazul (1600) şi sub Regele Ferdinand (1918) România a cunoscut unirea şi crearea sa ca stat european, capabil să facă faţă atâtor forţe străine. 1877 a marcat istoria României prin eliberarea de sub jugul otoman. Fără îndoială că angajarea ţării noastre în ciclul transformărilor majore care au durat atâtea secole au influenţat toate structurile, inclusiv cea culturală. Muzica la noi a jucat un rol major. După cum am spus mai înainte, în afară de documentele din primele secole ale erei noastre, nu suntem în posesia vreunui document care să ateste perenitatea naiului pe teritoriul ţării noastre în acest timp care a durat peste 1.500 de ani.
Acest vid ne pune pe gânduri, dar ne consolăm cu gândul că el a existat, din moment ce ş-i-a marcat prezenţa prin atâtea documente în primele secole. Abia în secolul XVIII îi remarcăm prezenţa şi mai ales în secolul XIX când apare în anumite formaţii muzicale.
Mai trist este faptul că la greci a dispărut definitiv şi că din perioada antică până astăzi n-a mai apărut niciodată ca şi cum n-ar fi existat.
Eminentul muzicolog şi om de cultură Vasile Tomescu, în volumele sale „Muzica Daco-Romană” apărute în 1978 la editura muzicală din Bucureşti pomeneşte în nenumărate rânduri despre existenţa naiului.
La începutul secolului XIX el se face prezent în Moldova şi Muntenia, fiind aproape nelipsit în formaţiile muzicale de lăutari îmbrăcaţi în caftane lungi până la pământ.
Astfel muzicieni celebrii din occident precum marele Franz Liszt aflându-se în vizită în ţara noastră unde a concertat în anumite oraşe din Moldova, Muntenia şi Transilvania a remarcat naiul precum şi frumuseţea muzicii noastre populare.
Ioana Ungureanu, cercetător muzicolog la Roma, în extrem de valorosul său studiu despre nai spune: „în epoca modernă (înţelegând perioada după 1850) naiul a fost practicat de un număr important de virtuoşi anonimi care au păstrat tradiţia într-un mod riguros răspunzând astfel cerinţelor sociale în grupurile din care ei făceau parte.” Este vorba de ceea ce discutasem mai înainte, aceşti lăutari fiind total integraţi în viaţa socială a timpului participând activ la sărbătorile populare, în târguri şi iarmarocuri, serbări, nunţi şi chefuri boiereşti.
Aceste tarafuri compuse din viori, cobză şi mai târziu violoncel, braci (violă), contrabas şi ţambal mic ce se atârna de gât cu o curea lată de piele, fiind acordat în acordaj unguresc, s-au înmulţit considerabil după dezrobirea ţiganilor de către Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite Române, în anul 1864, şi mai ales după 1981 şi când România a devenit regat sub regele Carol I din familia Hohenzollern de origine germană. Abia din acest moment România s-a înscris ca stat independent total integrat în Europa pe calea modernizării armatei, a economiei şi culturii, ajungând la o stare de mare înflorire mai ales între cele două războaie mondiale 1930-1940 când devenise a patra ţară exportatoare de petrol din lume şi prima ţară exportatoare de grâu din Europa cu o industrie uşoară şi mai ales textilă de primă mână. În toată această perioadă de dezvoltare muzica românească a făcut un progres considerabil atât prin apariţia unor compozitori care s-au impus pe plan naţional cât şi prin crearea primelor şcoli ¬şi conservatoare de muzică. Eduard Caudella, Alexandru Flechtenmaher, Ciprian Porumbescu, Ion Vidu, Gheorghe Cucu şi alţii au participat asidu la dezvoltarea vieţii muzicale româneşti. Dezvoltarea muzicii la oraş a dus în mod implicit la apariţia multor talente ce veneau din mediul rural. Formaţiile de lăutari ţigani au participat în mod activ la lărgirea repertoriului prin crearea unui stil tipic lăutăresc, care a lărgit sfera muzicală şi interpretativă.
În aceste formaţii naiul era nelipsit el având rolul de a dubla melodia viorii atingând la începutul secolului XX o treaptă înaltă a virtuozităţii.
În descrierea sa, Mahillon Victor Charles în „Catalogul descriptiv şi analitic al Muzeului Instrumental al Conservatorului de muzică din Bruxelles” din 1893 editat de Librăria din Gand de Ad Hoste 1900 pagina 410, vorbind de naiul din România spune: „interpreţii din România demonstrează o extraordinară virtuozitate pe care am putut-o asculta cu ocazia expoziţiei internaţionale din Paris din 1889. Ei sunt capabili să execute cu precizie un semiton pe acelaşi tub prin felul în care acoperă sau deschid buza pe tubul instrumentului. Astfel pentru a schimba tonalitatea ei introduc în tuburi două sau trei boabe care pot ridica nota cu un semiton.”
Deasemeni Robert Leydi şi Sandra Mantovani în lucrarea „Dicţionar al Muzicii populare europene” editată de Guido Bondiani la Roma la pagina 140-141 spun: „Foarte caracteristic este muscalul sau musiqual în arabă, iar turcă mithqual, deasemeni Naiul sau Nay care se găseşte în România”.
Descrierea naiului din această epocă este foarte precisă după Ioana Ungureanu. ,,Tuburile sunt dispuse de la tonurile joase către tonurile înalte acordate diatonic începând cu nota Sol până la Re. Tubul cel mai larg are dimensiunea 0,275m, iar cel mai mic 0,065m’’. Naiul este format din 19 sau 20 de tuburi care variază între 22 cm şi 5 cm înălţime. Acest tip de nai se întâlneşte în România.” Dar să vedem ce se întâmplă la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX
În 1894 se naşte cel ce avea să devină mai târziu celebrul Fănică Luca, (Ploieşti) într-o familie de ţigani lăutari. Tatăl său cânta la nunţi şi petreceri la nai. Astfel băiatul său a putut să primească lecţii încă din fragedă copilărie de la părintele său. Adolescent fiind, practica naiul în ocaziile amintite mai sus dezvoltându-şi o tehnică remarcabilă şi un larg repertoriu până când a fost depistat de un vestit lăutar, Lache din Găieşti, care l-a introdus în taraful său.
Fănică Luca a cântat mulţi ani în acest taraf perfecţionându-şi sunetul, repertoriul şi tehnica ajungând la o măiestrie unică, fapt care i-a determinat pe specialiştii vremii să-l cheme la Bucureşti să înregistreze la postul de radio şi la casa de discuri Columbia. Dotat cu un auz excepţional armonic, el se acompania singur la chitară, cântând şi cu vocea sa extraordinară, de neegalat, Fănică Luca a putut înregistra în Bucureşti numeroase discuri de succes, făcându-l celebru nu numai în România dar şi în străinătate. Astfel în 1937 la expoziţia universală de la Paris şi în 1939 la cea din New York se face remarcat fiind solicitat apoi să participe în anumite spectacole la Teatrul Châtelet din oraşul luminii jucând rolul Zeului Pan. În Bucureşti Fănică Luca cânta în diferite localuri ca restaurantul lui Fuică ce se afla pe malul Dâmboviţei la Restaurantul „Leul şi cârnatul”, vis a vis de Palatul Justiţiei, la restaurantul Lozana de pe strada 11 iunie şi în alte locuri foarte frecventate de boierii vremii care apreciau în mod deosebit prestaţiile muzicale ale vestitului lăutar.
Un alt naist care avea mare trecere în viaţa lăutărească bucureşteană a fost George Ştefănescu, care a înregistrat la rându-i discuri cu formaţia lui Nicolae Matei la casa de discuri Decca. A fost prezent la expoziţia mondială de la New York la pavilionul românesc unde a avut un succes remarcabil. Discul său a atras atenţia americanilor care l-au caracterizat ca un excelent interpret. Fantastic pentru acea perioadă este faptul că acest grup de lăutari conduşi de Nicolae Matei a înregistrat pentru americani o serie de discuri care cuprindea un larg repertoriu extrem de straniu care nu se mai practică de mult la noi precum: muzică armeniană, caucaziană, persană sau turcească. Genuri sau nume de dansuri şi cântece precum: Lullaby, Hail to Autranic, Rangni-Tashn, Tehors Misirlou, Chanakali, Skutari, Haitarma Kunak, Alah Verdi, Mraval Jamier, Kuraoglu, Scharaschub ne uluiesc prin varietatea şi cu siguranţa prin interpretarea lor pentru că altfel americanii cu vestitul lor simţ pentru perfecţiune era imposibil să fi acceptat colaborarea cu astfel de formaţiuni muzicale .
În discul său realizat la Casa Decca, Nr. 119 în anii 30, repertoriul conţinea Ciocârlia, Hora pompierului, Tudoriţă nene, Doina Cavalu, Radu mamei, Hora boierească, La Bacău, sârbe şi melodii Gypsy, ţigăneşti.
În ce priveşte repertoriul românesc, remarcăm prezenţa unor melodii pe care le recunoaştem şi care au fost preluate de naişti şi după 1950 transmise de înaintaşii noştri şi muzicanţii şi lăutarii celebrii precum Nicolae Buică, Ion Dură, Ion Matache, Grigoraş Dinicu, Ciolac, Zavaidoc şi mulţi alţii: Doina Oltului, Steluţa (vestită romanţă), celebra Hora staccato, Hora calului, Transylvania, sau Sârba.
Grupul lui Nicolae Matei împreună cu George Ştefănescu au fost invitaţi de mai multe ori la New York la Cazinoul rus unde au câştigat o mare popularitate.
După informaţiile date în programul discului lui Ştefănescu din 1940 imprimat de casa Decca, folclorul românesc a cunoscut o evoluţie marcantă mai ales după 1812 ca şi muzica clasică ce a pătruns în saloanele la modă în acea perioadă precum cel al prinţesei Ralu.
Vestitul muzician Stan Golestan, afirmă că grupurile de lăutari numite Taraf, abordau un repertoriu prin care conservau melodiile româneşti precum Doina, Hora şi alte cântece care erau executate de violonişti virtuoşi şi naişti. Ştefănescu avea un repertoriu larg care cuprindea şi compoziţii personale în stil lăutăresc fiind considerat ca adevărat compozitor precum Grigoraş Dinicu. George Enescu s-a inspirat din acest stil de cântece precum se afirmă în acest text. Numărul naiştilor a fost mare în perioada dintre cele două războaie mondiale, mulţi dintre ei murind de tuberculoză, boală care a decimat multe vieţi omeneşti în Europa secolelor XIX şi XX .
În perioada anilor 50 în Bucureşti mai cântau la nai doar trei naişti precum Boiţă, Ion Oprea şi Fănică Luca. Fără îndoială că cel mai important reprezentant al naiului primei jumătăţi a secolului XX a fost Fănică Luca. După imensul succes pe care l-a avut până în 1945, în 1948 crează la Institutul de folclor din Bucureşti la iniţiativa oficialităţilor politice şi culturale care au luat puterea în acei ani, prima clasă de nai.
Printre elevii lui Fănică Luca s-au numărat Gheorghe Zamfir, Dobre Constantin şi Damian Luca pe numele său adevărat Gheorghe Drăghici ca şi Fănică Luca pe care-l chema în realitate Iordache Ştefan.
Se poate afirma că în acest moment naiul românesc trecea printr-un moment de mare răscruce aflându-se chiar pe cale de dispariţie, căci Boiţă era un simplu lăutar fără mare importanţă, iar Ion Oprea, un flautist care s-a apucat de nai şi nu erau în stare să predea acest instrument într-o şcoală de muzicieni profesionişti. Ceea ce a fost extraordinar la Fănică Luca este faptul că mai presus de calitatea sa de lăutar perfect şi interpret de excepţie, avea un talent excepţional de pedagog, prin care a salvat pur ¬şi simplu naiul românesc de la dispariţie.
Curajul lui Fănică Luca a fost ieşit din comun pentru că în anii când a format prima clasă de nai nu ştia să scrie nici să citească şi era şi analfabet muzical, el luând certificatul de 4 clase primare la vârsta de 62 de ani,
Perioada grea prin care a trecut ţara noastră după 1947 a marcat enorm şi viaţa culturală. Interesaţi să demonstreze că sistemul comunist era superior celui capitalist, comuniştii care câştigaseră puterea politică şi armată în acei ani tragici în care a dispărut toată elita intelectualităţii româneşti în închisori, sau în Canalul Dunăre-Marea Neagră, (monstruozităţi de tristă amintire), au încercat să creeze impresia că ceea ce realizează ei şi pe plan cultural este desăvârşit.
Şcolile de muzică şi artă, au dat la iveală talente care s-au evidenţiat mai târziu ca reprezentanţi de seamă ai ţării. Şcoala din Bucureşti şi cea din Cluj, au constituit adevărate pepiniere de cultură care an de an au dat generaţii de aur, la vioară, violoncel, percuţie, trombon, pian, oboi, flaut, fagot, clarinet, canto, ţambal, nai şi alte instrumente.
Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook