Memoria lunii aprilie. 1958, exterminarea maicii Mihaela Iordache, la închisoarea Miercurea Ciuc

Maria Iordache s-a născut la data de 15 noiembrie 1914 în Nicoreştii Tecuciului (jud. Galaţi). În 1934 aderă la Mişcarea Legionară, unde fratele ei, Nicoară Iordache avea gradul de comandant.
În 1938, sub dictatura lui Carol II, la o manifestație în cinstea regelui Carol al II-lea, Marieta se desprinde din grupul său, luând microfonul şi condamnând, în faţa regelui, dictura regelui şi condamnarea lui Codreanu. Este arestată, torturată şi dusă la mănăstirea Suzana, transformată în lagăr. Va evada, sărind de la mare înălţime, şi se va accidenta la coloana vertebrală. Întoarsă acasă, începe să frecventeze Mănăstirea Vladimireşti.
În septembrie 1940, preia Şefia Cetăţuilor. Asistând la deshumarea Căpitanului, se hotărăşte să se retragă la mânăstire, dar cumnatul ei, devenit ministru al agriculturii, o convinge să sprijine efortul de refacere a ţării ruinate. Va lucra că voluntară la dispensarul legionar.
Cu toată opoziţia părinţilor, pe 22 septembrie 1942 intră ca soră în mănăstirea Vladimireşti. Hotărâse să se călugărească „pentru ca Mişcarea Legionară să-şi aducă şi ea aportul la rugăciunile celor o sută de fecioare pentru salvarea neamului românesc”. În mai 1944 devine rasoforă, iar doi ani mai târziu este tunsă la monahism că Maica Mihaela. Fiind singură faţă cu studii superioare, preia actele mănăstirii, devenind secretară şi participând activ la organizarea obştii.
În 1955, Securitatea intervine în forţă la mănăstirea Vladimireşti, unde se adunau mii de credincioşi. Obştea s-a refugiat în biserică din faţa ostaşilor înarmaţi, Maica Mihaela aşezându-se în faţa sfintelor uşi pentru a nu se trage. Condamnată la 25 de ani de muncă silnică, trece prin închisorile Galaţi, Miercurea Ciuc, Jilava, Arad.
Anchetată în legătură cu fenomenul Vladimireşti şi cu apartenenţă la Mişcarea Legionară, Maica Mihaela a suferit bătăi şi privaţiuni. Îmbolnăvindu-se grav, paralizează şi se stinge în aprilie 1963, bătută şi plină de sânge, în închisoarea de la Miercurea Ciuc, unde fusese executat şi fratele ei, la 21 septembrie 1939.

„Vor veni multi care va vor sili sa recunoaşteţi că Mişcarea a avut un drum greşit şi că tot restul luptei a fost o rătăcire. Tuturor acestora le veţi răspunde răspicat: Ei nu au greşit. Ei ne-au scos din fundul unei adânci prăpăstii de întuneric, dezmăţ şi necredinţa. Au aprins o făclie şi am mers cu toţii ţintă spre ea.
Dacă am greşit că am scos sabia, am şi acceptat să fim răpuşi prin ea şi este adevărat că au curmat vieţi de oameni pe care nu aveam dreptul să le frângem. Dar astăzi, ridicaţi pe jertfele scumpe ale celor ce ne-au fost călăuze, vedem cărarea cea adevărată şi suntem siguri de lumină. Am vorbit despre Hristos şi am mers în parte, după puteri, pe urmele Lui.
Acum suntem total ai lui Hristos şi, alături de El, drumul nostru înseamnă dragoste şi lăsarea tuturor celorlalte, inclusiv a răzbunării, pe seama lui Dumnezeu, iar grija noastră să fie una singură: aceea de a cunoaşte voia Lui şi apoi de a o îndeplini întocmai”.


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Lasă un răspuns