Elena Trîncă alias Gilly, 5 poezii inedite

Elena-Ștefania Trîncă (n. 20 ianuarie 1989, Giurgiu) a absolvit un masterat pentru Marketing și Negocieri în Afaceri, dar și o licență în Filologie, în cadrul Universității Creștine Dimitrie Cantemir din București. Este artistă și instructor de fitness, pasionată de psihologie, călătorii, pian, limbi străine, sport, muzică, și nu în ultimul rând, de literatură.
În 2018, a primit premiul Editurii 24 Ore și al Revistei Simposion, la Concursul Național de Poezie Porni Luceafărul. În același an, a primit și premiul Revistei Hyperion, la Festivalul Național de Poezie Costache Conachi.
Elena Trîncă debutează, un an mai târziu, cu poezie în Revista Hyperion, publicând, după puțin timp, și în Revista Litere. După apariții în antologii importante, Elena debutează editorial, in anul 2020, cu volumul de versuri Gânduri la margine de suflet, Editura Semne, prefațat de scriitoarea Carmen Secere. Elena (pe numele de scenă Gilly) este prezentă la diverse emisiuni de televiziune și evenimente, prezentându-și poeziile sau dansând.

NU-MI DA UN CHIP

Tu, cititorule, nu-mi da un chip
Şi nu m-așeza hotărât în vreun timp
Nu vreau nici faimă, nu-mi trebuie nume
Eu sunt o simțire, sunt toată o lume

M-așez lângă sufletul tău nepătruns
Prefac mângâiere din dorul ascuns
Îmbrățișare pentru tot sinele
Aprind emoția, îți dreg ruinele

Să fiu glasul dulce ce-ți e călăuză
Spre lumea din tine, iar tu să-mi fii muză
Sunt sângele cald care-ți trece prin mână
Pierdut în lumesc, în starea păgână

Mă fac testament, îți las tot ce am
Mai bun, mai de preț: graiul unui neam.
Din neînsemnată mă voi fi făcut
Remediu. Tu să mă porți ca pe-un scut

S-alin neputința și lipsa de sens
Să-ți simt, cititorule, greul din plex
Să ne confundăm eu cu tine și-apoi
Să mă fac pretext, să-ți întind palme moi

Tu să m-alergi până-n zarea pustie
Să-ți dau adevăr, tu să-mi strigi mie
Că îți sunt vis, simțire sublimă
Nu-mi da un chip, rămân anonimă!

NEANTUL LĂUNTRIC

E noapte afară… și-n mine
Inconștient, avidă de sine
Îmi caut un sens în soarta infirmă
De-afar` mă privesc și nu văd lumină

Pe culmi de gânduri amare, ascunse
Mă rătăcesc în povești deja plânse
Mi-e teamă că ea, trăirea din noapte
Mă duce spre haos, spre banalitate


Că nu-mi e cuvântul mai aprig, mai sfânt
Mai plin de-nțelesuri, suav ca un cânt
Mi-e teamă că nu mi se vor fi inventat
Cuvinte de-ajuns din care să-mi fac


O haină, un țel, o cărare spre inimi
Din neantul lăuntric să-mi fac înălțimi
S-ajung la simțiri, să smulg strigăte-n cor
De neputință, durere și dor.


Iată-mă, astăzi, încă rătăcesc
Şi-mi caut noimă-ntr-un eu nefiresc
Ce-mi e și speranță și apăsare
Şi-mi poartă ființa pe drumuri amare


Cui să-i mai spun? Şi cât să încerc
Să fac o artă din eul inert
Din noaptea pe care-am găsit-o în sine
Demult, dinainte de timp și de mine?


Eu nu sunt de azi, nu sunt nici de ieri
Sunt cicatricea de după dureri
Născută am fost din marele abis
Petale-n priviri și sufletul trist


Şi ce e mai pur, mai cald, mai sublim
Decât goliciunea din sufletul plin?
Să poți a-ți clădi o ființă întreagă
Din chinul de-apoi, din lumea cea oarbă?

STRIGĂTUL TĂCERII

Mă-ntreb cum suntem dincolo de măști
Când noaptea rece ne îmbrățișează
Când chiar și perna goală ți-o urăști
Când niciun vers al vieții nu rimează?

Și când la ușă tu îți pui zăvorul
Și îți deschizi cu-adevărat simțirea
Când te așteaptă dupa colț el, dorul
Iar zâmbetul ți-l șterge oglindirea

Când cazi în tine, când te rupi de lume
De haosul ce zilnic ne tot poartă,
Și-ți calculezi și rele, dar și bune
Și-ți faci recensământul ca o hartă

E dorul cel de sufletu-ți curat
De liniștea și roua dimineții
De zâmbetul cel tânăr, nepătat
Toate de la-nceputurile vieții

Când le-am pierdut? Și cine să-ndrăznească
Fără să-mi ceară vreun consimțământ
Să-mi fure tot seninul, să-mi iubească
Mai mult tăcerea decât vreun cuvânt?

Să tac, să-ngrop, să las să mă sugrume
Și stările și focul ce se-nalță
În venele din clipele-mi nebune?
De ce să tac? Eu vreau să le dau viață!

Mă poți privi și secole de-a rândul
Încearcă-mă, sunt goală-n fața ta
De n-ai să poți să simți, să pătrunzi gândul
Suntem din alte lumi, nu încerca!

Veni-vor mulți și vor pleca în grabă
Mută mi-ar fi simțirea-n fața lor
Și ochii le-ar fi plini, inima oarbă
Ei nu ar înțelege, chiar de vor

Aici, în întunericul din mine
Mi-am zămislit lumina cea mai clară
Nu mai vreau oameni, astăzi vreau doar bine
Căci oamenii… ei fac mereu să doară

Las ușa larg deschisă, rup zăvorul
Și fricile le-nghesui într-un ungher
În întuneric. Mă așteaptă dorul
S-alerg la sinele pierdut de ier’

Cine sunt eu când nimeni nu privește?
Sunt suflet, sunt preludiu, poezie
Sunt o lumină care rătăcește
Sunt gând și adevăr ce va să-nvie.

CÂND MĂ DEZBRAC DE MINE

Sunt respirație pe trup
Carne sfâșiată-n părți
Sunt chipul rece, ca de lut
Dragostea rară din cărți


Sunt toți ce m-au privit vreodată
Dar n-au putut simți fiorul
Sunt buza dulce, înnodată
Ce n-are glas să-și strige dorul

Sunt toți acei ce mi-au atins
Făr’ de dreptate și de merit
Sufletul cald – mi l-au tot stins
Iar astăzi zace-n întuneric

Sunt toate-atingerile reci
Făr’ de simțire și magie
Sunt drum dar fără de poteci
Sunt versul trist din poezie

Sunt fantezie ne-mplinită
Un vis prea rătăcit în gând
Simțirea toată o fac mică
Și sufletul mi-l vând

Mi-l vând, să-l port e tot mai greu
Pe trupul meu – ruine
Pe totul ce nu pot fi eu
Când mă dezbrac de mine

LUMEA HÂRTIILOR PLINE DE MINE

Cum vara își caută raza de soare
Nisipul îți arde tălpile goale
Cum geometria în spațiu se-așterne
Răspunsuri se cer din mii de probleme

Tot așa eu mă găsesc axiomă
Suflet bătrân devenit o fantomă
În lumea de astăzi n-am chip și n-am rost
Am doar o durere ce-o știu pe de rost

E caldă durerea, nici frică nu-mi este
Mă simt ca acasă, e fir de poveste
E lirica mea culeasă-n catrene
E gândul târziu când se face devreme


O port pretutindeni, căci nu mai apuc
Să-i dau nopții mele un chip ca de lut
Să-i fiu ca o mamă, s-o abandonez
Să-mi zacă, nemernica! eu să visez…

Cum urletul meu se transformă în șoaptă
Cum pulsul în vene începe să bată
Din nou într-un ritm matematic, egal
Dar știu, știu că visul îmi este-n zadar!

Eu cu durerea și-al nostru creion
Bem câte-un ceai, mai urlăm în canon
Ni-i bine aici, în noaptea eternă
Mă strânge la piept cu iubire maternă

Mă ia, mă dansează, mă duce de mână
În lumi neștiute, în iad și pe lună
În lumea hârtiilor pline de mine
Și astăzi… durerea îmi este un bine


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Faci un comentariu sau dai un răspuns?