SOARTA ROMANILOR DIN BANATUL SÂRBESC DUPĂ MAREA UNIRE DE LA 1918

SOARTA ROMANILOR DIN BANATUL SARBESC DUPA MAREA UNIRE DE LA 1918

După primul război mondial, în urma Conferinţei de la Paris, Banatul a fost împărţit între Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor (R.S.C.S.) şi România (Magazin istoric, nr.12/2001). Aproape 80.000 de români au rămas în Banatul sârbesc ce aparţinea R.S.C.S., iar circa 50.000 sârbi şi croaţi au continuat să trăiască în Banatul românesc, informează Glasul info.

Litigiul iniţial dintre cele două state vecine privind delimitarea Banatului a fost soluţionat din 1929 în virtutea tradiţionalelor legături de prietenie româno-sârbe.

La conferinţa de la Paris, Nikola Pasici, şeful delegaţiei sârbe, declarase, de altfel, ca partea sârba dorea ca bună vecinătate cu românii să se menţină şi să rămână permanentă.

SOARTA ROMANILOR DIN BANATUL SÂRBESC DUPĂ MAREA UNIRE DE LA 1918

Guvernele celor două ţări au avut dese convorbiri şi au încheiat convenţii şi acorduri reciproce privind soarta românilor din R.S.C.S. şi a sârbilor şi croaţilor din Banatul românesc. Statutul lor a fost reglementat şi printr-o serie de tratate internaţionale.

Care a fost situaţia românilor din Banatul sârbesc în perioada interbelică?

Cele 24 de plângeri ale protopopului

În primii ani de existenţa a Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, minoritatea româna rămasă aici a întâmpinat multe dificultăţi în desfăşurarea în bune condiţii a vieţii ei naţionale, spiritual-culturale.

Cu toate că Tratatul de pace de la Saint-Germain din 10 septembrie 1919 stabilea protecţia internaţională a minorităţilor din R.S.C.S., prevederile sale nu s-au aplicat în mod consecvent. Dimpotrivă, au fost înregistrate numeroase abuzuri, prigoniri, şicanări şi nedreptăţi privindu-i pe românii din Banatul sârbesc.

Se resimţea, în primul rând, lipsa intelectualilor — preoţi, învăţători s.a. Majoritatea acestora, împreuna cu multe familii de ţărani, în baza dreptului de opţiune, părăsiseră Banatul sârbesc, stabilindu-se în România.

Situaţia românilor devenise îngrijorătoare mai ales în ceea ce priveşte învăţământul primar. Din cei 105 învăţători care au funcţionat înainte de primul război mondial, 72 au trecut în România. Făcuseră aceasta deoarece n-au vrut să se supună ordinelor noilor autorităţi de a învăţa limba sârba, respectiv “limba statului”. La fel şi-au părăsit rosturile şi mulţi avocaţi, preoţi, medici, funcţionari care n-au vrut să rămână sub stăpânire sârba.

Şcolile confesionale au fost transformate în şcoli de stat. Autorităţile centrale au numit în satele romaneşti învăţători sârbi, ruşi sau bulgari, care nu cunoşteau limba maternă a elevilor. La fel, funcţionarii români au fost înlocuiţi cu alţii din rândul sârbilor, tot sub pretextul că nu cunosc “limba statului”.

Față de nedreptăţile la care erau supuşi, românii din Banatul sârbesc au reacţionat. Slujitorii Bisericii ortodoxe române au cerut ca enoriaşii lor să fie trataţi ca cetăţeni cu drepturi egale.

De un deosebit prestigiu s-a bucurat protopopul Traian Oprea, din Vârset. El este autorul celor “24 de plângeri”, expuse public, în care arata nedreptăţile săvârşite fata de români: nu beneficiau de efectele reformei agrare, nefiind împroprietăriţi; studenţii şi elevii care studiau în România nu puteau obţine paşapoarte; autorităţile nu aprobau statutele Asociaţiei Culturale Române şi ale Asociaţiei Studenţilor, organizate în scopul propăşirii intelectuale şi spirituale; era interzisă folosirea manualelor şcolare primite din România.

Totodată, protopopul Oprea semnala autorităţilor ecleziastice diecezane de la Caransebeş abuzurile săvârşite de autorităţi împotriva unor clerici şi intelectuali români.

Preotul George Băiaş din Iablanca fusese închis două luni, apoi pus sub supraveghere. Parohul Avram Corcea fusese nevoit să se refugieze în România pentru a scăpa de ameninţările şi maltratările unor funcţionari administrativi. Un alt preot, Teodor Petrică, din Nicolint, a fost închis la Vârset şi apoi la Belgrad.

Tot acest protopop a intervenit şi pe lângă comandantul militar din Vârset, spre a curma unele abuzuri faţă de intelectualitatea româna. Printre cei prigoniţi s-a aflat şi învăţătorul Petru Bizerea, din Coştei care, bătut de soldaţi, a fost nevoit să treacă cu toată familia în România. Integral pe: Glasul info.


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Faci un comentariu sau dai un răspuns?