DICTATUL FASCIST DE LA VIENA DIN AUGUST 1940 – UN ATENTAT ODIOS ÎMPOTRIVA INDEPENDENȚEI ȘI SUVERANITĂȚII NATIONALE, A INTEGRITĂȚII HOTARELOR ROMÂNIEI

Foto: romaniabreakingnews.ro

Dându-şi seama de situaţia grea în care se afla România şi dorind să profite de izolarea acesteia pe plan internaţional pentru satisfacerea revendicărilor lor teritoriale, cercurile guvernante hortyste si- au intensificat, la sfârşitul lunii iunie 1940, campania revizionistă împotriva României. În acest scop, la 27 iunie, a avut loc la Budapesta o şedinţă a guvernului ungar la care s- a hotărât să se acţioneze cu toate mijloacele pentru că România să fie “constrânsă să satisfacă pretenţiile teritoriale ungare”; în acelaşi scop, Consiliul Superior al Apărării Naţionale a declarat mobilizarea generală şi a ordonat desfăşurarea treptată a unor mari unităţi militare spre frontiera cu România, scrie Glasul info.

Totodată, în zilele următoare, personalităţi politice ale regimului horthyst si- au intensificat contactele şi schimburile de opinii cu reprezentaţii ai celui de- al treilea Reich în vederea obţinerii consimţământului acestuia pentru un atac armat împotriva României şi, eventual, a unui sprijin militar nazist.

DICTATUL FASCIST DE LA VIENA DIN AUGUST 1940 – UN ATENTAT ODIOS ÎMPOTRIVA INDEPENDENŢEI ŞI SUVERANITĂŢII NAŢIONALE, A INTEGRITĂŢII HOTARELOR ROMÂNIEI

Convins de eşecul unei acţiuni militare declanşate pe cont propriu de Ungaria împotriva României, Hitler a căutat în repetate rânduri să descurajeze guvernul ungar de la un asemenea pas nesăbuit. Fuhrerul i- a împărtăşit şi lui Ciano aprecierile lui potrivit cărora intr- un eventual conflict cu România, “dacă Ungaria ar rămâne singură, ţinând seama atât de înzestrarea ei pentru război cât şi de alte aptitudini, succesul ei nu este deloc sigur”, iar Ribbentrop i- a spus- o deschis lui Sztoyai:

“În cazul izbucnirii unui conflict (între Ungaria şi România – n.n.), începutul lui poate fi prevăzut, dar desfăşurarea lui ulterioară ar deveni deja îndoielnică, iar sfârşitul ar putea echivala cu o catastrofă”.

În aceste împrejurări, pe măsură ce supremaţia militară şi politică a Germaniei naziste pe continent devenea tot mai evidentă, şi în condiţiile în care aproape toate frontierele ţării erau ameninţate şi supuse unor presiuni armate crescânde din partea unor state vecine, cercurile guvernante româneşti au căutat să scoate ţară din izolarea internaţională în care să află.

Pentru aceasta, ele au fost forţate să renunţe la ideea ce stătuse până atunci la baza strategiei politicii externe româneşti – superioritatea de forţe a anglo- francezilor – şi acceptând, fie şi temporar, realitatea dureroasă a superiorităţii militare a Reichului – să încerce să depăşească această perioadă critică printr- o politică de apropiere de Germania.

La 22 mai, ministrul de externe al României, Grigore Gafencu, avusese o convorbire cu ministrul Reichului la Bucureşti, Wilhelm Fabricius, căruia îi solicitase “unele lămuriri cu privire la politica orientală a guvernului german”.

Răspunsul lui Fabricius, care a declarat că “pacea şi liniştea României atârna în bună parte de înţelegerea deplină la care ar putea ajunge România cu vecinii săi”, a amplificat şi mai mult îngrijorarea guvernului roman, doarece referirea se făcea, evident, la acei vecini care îşi exprimau făţiş şi tot mai insistent pretenţiile teritoriale nedrepte, lipsite de orice temei.

La 28 mai, a doua zi după capitularea Belgiei, primul ministru roman, Gheorghe Tătărescu, l- a convocat la Preşedenţia Consiliului de Miniştrii pe Fabricius, şi, în prezenţa lui Grigore Gafencu şi a lui Ernest Udareanu, mareşalul Palatului regal, i- a adus la cunoştinţă că guvernuul roman dorea să lărgească “cadrul colaborării prieteneşti cu guvernul Reichului”.

Totodată, Grigore Gafencu, adept al politicii de neutralitate, şi-a prezentat demisia, la 31 mai, locul său fiind luat de Ion Gigurtu, om de afaceri, care avea relaţii, mai ales de natură economică, cu cel de- al treilea Reich.

Printr- o astfel de orientare în politica externă, cercurile conducătoare din România nutreau iluzia că ar putea să obţină sprijinul Berlinului pntru apărarea integrităţii teritoriale a ţării. Speranţele pe care ele le legau de Germania s- au dovedit însă nu numai iluzorii, ci de- a dreptul periculoase pentru viitorul ţării.

Răspunsul guvernului german, înmânat de W. Fabricius la 2 iunie 1940, a însemnat o cruntă deziluzie pentru cercurile guvernante româneşti. Se arata clar că Germania nazistă nu era interesată în menţinerea stat- quo- ului teritorial al României şi nu dorea să- şi ia angajamente în acest sens.

Orice “strânsa colaborare amicală” cu România guvernul german o condiţiona de modul în care guvernul roman dorea “să acţioneze cu privire la o rezolvare definitivă a sferelor balcanice”, ridicând deschis problema “dacă şi în ce măsură guvernul roman este dispus a trata privitor la o cerere de revizuire a vecinilor săi”.

Preţul cerut de hitlerişti pentru “apropiere” a alarmat guvernul roman, care a amânat aproape trei săptămâni răspunsul aşteptat de Berlin. În sânul dictaturii regale, unii oameni politici, la I. Gigurtu, considerau că trebuie să se meargă hotărât şi cât mai repede cu Germania, în timp ce regele şi primul ministru Tătărescu erau dispuşi să facă doar concesii parţiale, nevoind să plătească “preţul” cerut de nazişti.

Acest punct de vedere a fost exprimat şi în răspunsul guvernului roman din 20 iunie, care reafirma hotărârea să “de a întări şi extinde colaborarea între Germania şi România”, fără să conţină şi o exprimare clar a acceptării unor cedări teritoriale.

Folosindu- se de evenimentele de la sfârşitul lunii iunie – incrporarea teritoriului dintre Prut şi Nistru de către U.R.S.S. – agenturile hitleriste şi politicienii filogermani din România si- au intensificat acţiunile pentru alinierea cât mai rapinda şi totală a ţării la Axă.

Astfel, la 28 iunie 1940 a avut loc o remaniere guvernamentală în urma căreia a crescut numărul miniştrilor adepţi ai unei politici de apropiere de Axă, iar, la 1 iulie, guvernul roman a renunţat la garanţiile anglo- franceze şi si- a făcut publice intenţiile de apropiere de Axă.

În cadrul aceleiaşi orientări, la 30 iunie, Carol al II-lea l- a convocat la palat pe ministrul nazist la Bucureşti pentru a- i comunica personal hotărârea să de a urma o politică “de strânsă colaborare cu Germania în toate domeniile” şi a cerut fuhrerului să trimită o misiune militară germană în România.

Răspunsul guvernului german la demersul regelui condiţiona însă, din nou, apropierea solicitată de acesta de satisfacerea unor revendicări teritoriale, de data aceasta în favoarea Ungariei şi Bulgariei. Faţă de această cerere hotărâtă, cercurile conducătoare româneşti au făcut noi paşi de apropiere către Germania, care au însemnat în acelaşi timp şi noi paşi în direcţia supunerii faţă de exigenţele naziste.

În acest sens, la 4 iulie, a fost format un guvern condus de Ion Gigurtu, care a declarat că înţelege să facă “o politică de integrare sinceră în sistemul creat de Axă Berlin–Roma”. La indicaţia regelui Carol, noul ministru al afacerilor străine, Mihail Manoilescu, a transmis ministrului Germaniei în România, Fabricius, în ziua de 6 iulie 1940, angajamentul guvernului roman că va începe, aşa cum recomanda fuhrerul, tratative cu guvernul horthyst.

În aceeaşi zi, regele Carol al II- lea a adresat un mesaj lui Hitler, în care se declară gata să lase să înceapă tratativele directe între guvernul roman, pe de o parte, şi guvernul ungar şi bulgar, pe de altă parte. Baza discuţiilor trebuia să o constituie nu chestiunile teritoriale, ci cele de ordin etnic, în virtutea cărora urmau să se facă “vaste şi reciproce schimburi de populaţie”.

În concepţia cercurilor conducătoare româneşti, prin începerea tratativelor solicitate de germani se urmărea “asigurarea completă a României, printr- o apărare durabilă din partea richului şi printr- o colaborare intimă şi cuprinzătoare cu Germania”. Carol al II-lea solicita, totodată, sprijinul “moral” al Germaniei în cursul negocierilor, pentru că guvernele ungar şi bulgar “să nu meargă cu pretenţiile lor dincolo de cadrul dreptăţii naţionale şi al raţiunii politice”.

Acest răspuns nu l- a mulţumit pe Hitler. După ce la 10 iulie el dăduse noi asigurări Ungariei horthyste privind sprijinul Axei pentru satisfacerea pretenţiilor ei teritoriale faţă de România, la 15 iulie s- a adresat lui Carol al II-lea pe un ton foarte brutal.

“Atât timp cât nu s- a ajuns la o reglmentare rezonabilă a tuturor chestiunilor pendinte între România, Ungaria şi Bulgaria, nu va exista nici un sens în explorarea de către Germania a posibilităţilor unei colaborări mai strânse şi în asumarea – în funcţie de posibilităţi – a unor obligaţii mai cuprinzătoare. Dacă Maiestatea Voastră ar fi acum în măsură să revadă punctul de vedere al României în acest sens şi ar fi dispusă să mai informeze despre aceasta, aş face imediat cunoscut lui Mussolini acest fapt, ca şi guvernelor ungar şi bulgar”.

Hitler recomandă factorilor de decizie din România luarea unei “hotărâri fundamentale” în căutarea “unei soluţii definitive”, chiar dacă aceasta putea prezenta “riscul unor sacrificii”. Şantajul exercitat de conducătorii nazişti a îmbrăcat forme de- a dreptul ameninţătoare cu ocazia vizitei pe care Ion Gigurtu şi Mihai Manoilescu au facut- o în germania la mijlocul ultimei decade a lunii iulie 1940.

Astfel, în timpul întrevederii de la Fuschl, din 26 iulie 1940, von Ribbentrop declară că sosise “marea perioadă a rvizuirii tratatelor” şi “recomandă” reprezentanţilor României să ajungă la o înţelegere cu guvernul Ungariei. Soluţionarea – sublinia von Ribbentrop – trebuie să se înfăptuiască cât mai repede posibil – doarece, în caz contrar, “consecinţele ar putea fi deosebit de serioase”.

În după – amiază alceleiasi zile, repzentantii României au fost primiţi de Hitler, care a ţinut şi el să remarce că România trebuia să cedeze Ungariei horthyste o parte din Transilvania, astfel încât să se realizeze un compromis “între vechile şi actualele posesiuni”, după cum afirmă el, şi a cerut ca guvernul roman să înceapă imediat tratative cu guvernul horthyst.

Dictatorul german a precizat că dacă România nu ajunge la un acord cu Ungaria atunci “Germania va cumpăni cu atenţie interesele ei şi ar putea să considere aceste interese atât de vitale, încât, în anumite condiţii, ar fi gata să lupte, în cazul când cineva le- ar leza”. În timpul vizitei, reprezentanţii guvernului roman au predat lui Hitler răspunsul regelui Carol al II-lea la scrisoarea acestuia din 15 iulie.

În principiu, Carol al II-lea accepta “calea” propusă de Hitler, dar căuta să- l convingă pe acesta să impună guvernelor ungar şi bulgar moderaţie, în chiar interesul Reichului şi pntru a nu “zgudui” situaţia internă din România.

Subliniind posibilitatea ca poporul român să nu accepte noi cedări teritoriale şi să se angajeze intr- un război, regele făcea câteva propuneri, care, după părerea lui şi a guvernului roman, ar fi obişnuit asele cu idea unor mici rectificări ale frontierelor: la baza negocierilor să stea ideea schimbului de populaţie; să nu se rcura la arbitrajul Axei; să nu se exercite asupra guvernului roman nici un fel de presiuni; Germania să- şi asume atribuţii “mai ample” şi să dea garanţii României “împotriva oricărei posibilităţi şi încercări de violare a teritoriului ţării noastre de oriunde ar veni”.

Discuţia din Germania, precum şi convorbirile din zilele de 27- 28 iunie de la Roma cu Mussolini şi Ciano, pline de ameninţări directe şi brutale la adresa României, au evidenţiat încă o dată situaţia extrem de critică a României, aflată, practic, la cheremul puterilor Axei.

Totodată, discuţiile purtate de cei doi oameni politici romani în Germania şi Italia au scos în evidenţă faptul că cele două mari putri doreau ca tratativele romano – ungare să înceapă imediat, fără nici o amânare. Graba Berlinului derivă din faptul că, în iulie 1940, Hitler începuse pregătirile în vederea definitivării proiectului de operaţii împotriva Uniunii Sovietice. Or, pentru aceasta, Germania nazistă avea neapărat nevoie de linişte în sud- estul Europei; în această politică, ea integra şi “soluţionarea” în spirit nazist a “diferendelor” romano- ungare.

Trebuie să subliniem însă faptul că în perioada premergătoare tratativelor cu Ungaria, guvernul roman a făcut încercări de normalizare a relaţiilor cu Uniunea Sovietică, considerând că “raţiunea de stat cerea o politică cuminte şi înţeleaptă faţă de U.R.S.S.”

În aceast scop a fost numit la Moscova în calitate de ministru plenipotenţiar Grigore Gafencu, fostul ministru al afacerilor străine. Raţiunea unei astfel de acţiuni a guvernului roman, pe lângă interesul constant de a întreţine bune raporturi cu marele vecin de la răsărit, era, pe d o parte, de a se asigura din partea Uniunii Sovietice, pe perioada negocierilor cu Ungaria, şi a întări, astfel, poziţia României în cadrul trativelor prin eliminarea unui factor de presiune pe care partea horthysta conta şi, pe de altă parte, de a determina o “îndulcire” a poziţiei Germaniei nazistă faţă de România prin evidenţierea posibilităţii ca, în caz contrar, aceasta să se apropie tot mai mult de Uniunea Sovietică, în dauna legăturilor cu Germania. Încercarea guvernului roman s- a soldat însă numai cu sporirea neîncrederii guvernului german, care si- a întărit convingerea că trebuie să procedeze urgent şi radical faţă de România.

Această atitudine a Germaniei derivă şi din faptul că Hitler dorea să plătească anumite poliţe României. După cum a declarat însuşi fuhrerul intr- o convorbire cu Sztoyai, ambasadorul Ungariei la Berlin, abstracţie făcând de interesele petroliere

“el (Hitler – n.n.) n- ar avea alt motiv pentru a sprijini România, ţară care până nu de mult a dus o politică perfidă, începând cu faptul că, fără nici un motiv şi total de neînţeles, a intrat în (primul – n.n.) războiul mondial de partea Antantei, ca să nu mai vorbim de poolitica pe care a promovat- o după război şi pe care a simbolizat- o Titulescu […]”.

În schimb, faţă de Ungaria horthysta – apreciindu- i regimul contrarevoluţionar instaurat de decenii, politiva revanşarda, ataşată faţă de Reich – Hitler dovedea simpatie şi o largă înţelegere a telurilor ei agresive, expansioniste. Ribbentrop a exprimat fără echivoc această atitudine:

“[…] Germania manifesta totală înţelegere faţă de aliatul sau din (primul – n.n.) război mondial şi a demonstrat şi până acum, nu numai cu vorbe, ci şi în fapte, că nutreşte simpatie totală faţă de Ungaria. Aceasta simpatie din partea puterilor Axei – aşa cum a dovedit- o hotărârea arbotrajului de acum doi ani rferitoare la revizuirea graniţelor din nord – nu este doar platonică, ci deosebit de eficienţă şi din punct de vedere practic. Numai indarzeata politică a Fuhrerului faţă de Cehoslovacia a făcut, în genre, posibilă aceasta revizuire”.

Bazandu- se pe această simpatie şi fiind convinsă de sprijinul efectiv al Reichului în materializarea politicii lor revizioniste şi expansioniste, horthyştii devin tot mai zgomotoşi şi mai agresivi în pretenţiile lor faţă de România. Încă la 3 august 1940, şeful guvernului ungar, Teleki Pal, a înaintat un “Pro- memoria” şefului guvernului intalian, Mussolini, în care expunea întreaga strategie expansionistă hirthysta faţă de România, pretenţii ce vizau o mare parte a Transilvaniei, inclusiv zona locuită de secui.

Documentul avertiza asupra faptului că guvernul ungar respingea ida unui transfer d populaţie maghiară sau secuiasca din România în Ungaria, unică soluţie fiind anexarea la Ungaria a unor teritorii româneşti. Ca urmare, invocând toate falsurile posibile cu privire la originile şi continuitatea poporului român în vatră străvechii Dacii, şeful guvernului horthyst îi cerea lui Mussolini concursul pentru “anexarea întregii Transilvanii şi stabliirea frontierei dintre România şi Ungaria pe întregul arc carpatic”, avertizând ca “graniţa Carpaţilor este de neschimbat”.

Budapesta bombarda în asemenea ritm cu astfel de memorii, note, situaţii – toate lipsite de orice bază istorică sau juridică, de orice temei – mai ales Berlinului, încât, ministrul de externe german se vede silit să îi atragă atenţia lui Sztoyai, ambasadorul ungar la Berlin. Iată cum notează Wezsacker comunicarea avertismentului la 7 august 1940:

“[…] ambasadorul mi- a semnalat anticipat un memorandum al contelui Teleki (primul- ministru ungar – n.n.) referitor la Ardeal, care completează consideraţiile aşternute pe hârtie anterior de contele Teleki privind Ardealul.

La aceasta, în primul rând i- am spus ambasadorului că după opinia Ministerului de externe al Reichului pretenţiile de despăgubiri băneşti, pe care Ungaria le ridică în fata României, sunt deplasate şi insurmontabile. După aceea am zugrăvit în faţa să acele maşinaţiuni maghiare de la Bucureşti despre care a raportat domnul Fabricius în raportul său tlgrafic nr. 1299, maşinaţiuni faţă de care nu putem manifesta înţelegere. În sfârşit, i- am spus ambasadorului că ceea ce a încercat să obţină azi de la mine este repetarea încercării de la care în ultima dată (la 3 august – n.n.) l- am rugat să se abţină, adică încercarea că înţelegerea de la Munchen să fie denaturată încă înainte de a începe tratativele ungaro – romane. La Munchen, oamenii de stat maghiari au avut toate posibilităţile – pe care cu siguranţă le- au şi fructificat – ca în fata Fuhrerului şi a ministrului de externe al reichului să expună tot ce au pe suflet. Nu ne lăsăm duşi de nas prin prezentul demers pntru că tratativele de la Munchen să fie din nou anulate. Aş dori, în prima urgenţă, să- l sfătuiesc prieteneşte să se abstina de la astfel de demersuri lipsite de tact psihologic, să nu facă propagandă la guvernul german cu asemenea şuvoi de hârtii, în loc să ducă tratative cu romanii. Ca urmare, o altă hârtie, care era în fata ungurului şi despre conţinutul căreia nu apucase să- mi spună nimic, a luat- o iarăşi la el”.

Concomitent cu acţiunile diplomatice şi pregătirile militare împotriva României, bazate pe sprijinul celorlalte state revizioniste, regimul horthyst a desfăşurat în vara anului 1940 o puternică activitat diversionista pe teritoriul nord- vestic al ţării, pentru a pregăti intervenţia trupelor sale.

Astfel, au fost organizate numeroase grupe terriste cu misiunea că, la momentul potrivit, să distrugă căi ferate şi rutiere, să incendieze păduri şi sate româneşti, să otrăvească fântânile, să arunce în aer depozitele de muniţii şi aeroporturile.

Acest echipe mai aveau misiunea de a incendia sate cu populaţie minoritară germană şi a arunca vina pe autorităţile româneşti pentru a atrage represalii din partea Germaniei şi intervenţia ei militară împotriva României. De asemenea, membrii grupurilor terorist trebuiau să culeagă şi să transmită informaţii secrete necesare trupelor horthyste şi propagandei revizioniste. Preluare: Glasul info


Sursa:[1] vistieria.ro


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Faci un comentariu sau dai un răspuns?