Cosmin și puiul de căprioară

Norii știau că-n buzunarele copilului sunt amandine. Pofticioși nevoie mare, aceștia au trimis vântul să-l roage pe copil să le dea și lor câteva. De unde să înțeleagă bietul copil limbajul vântului? Întors la nori cu mâinile goale, aceștia tare s-au mâhnit. S-au supărat atât de tare încât au început să plângă. Vântul, supărat și el, a început să șuiere printre dinți.
Cosmin, așa îl chema pe copil, văzând că a început să plouă, nu s-a îngrijorat. Știa că nu mai avea mult până să ajungă la casa veveriței Irina.
Vântul își întețise șuieratul, lacrimile norilor i se îmbibau copilului în haine, dar acestuia nici că-i păsa. Alerga prin pădure cu zâmbetul pe buze. Cosmin avusese motiv întemeiat să nu se îngrijoreze: într-adevăr, prietena lui, veverița Irina, îl aștepta, și nu oricum, ci cu ceai fierbinte și frunze uscate; băiatul își anunțase vizita din timp, printr-un porumbel-poștaș.
Cu haine ude, dar nu înfrigurat – așa a ajuns copilul la casa veveriței. Vestea pe care trebuia s-o aducă prietenei sale îi ținuse de cald. Băiatul și-a golit buzunarele de amandine, ploaia nu ajunsese la acestea pentru că fuseseră învelite în celofan.

Veverița a luat hainele ude ale băiatului și i le-a dat câtorva licurici să i le usuce. Învelit în frunze uscate, savurând un ceai fierbinte, Cosmin era gata să-i dea veveriței vestea cea mare. Aceasta era tare nerăbdătoare s-o afle… Îl așteptase pe băiat cu sufletul la gură să afle vestea cea mare, dar și nerăbdătoare să ronțăie câteva amandine. Cosmin, știind-o pofticioasă, venea întotdeauna cu buzunarele pline.
-Irina, sunt atât de fericit! Zilele trecute, barza mi-a adus o surioară.
-Doamne, ce veste minunată! Acum voi avea doi prieteni-copii. Trebuie să sărbătorim evenimentul. Veverița imediat a luat din vitrină două coji de nucă și le-a umplut cu sirop de mentă. Apoi cei doi ciocniră cojile de nucă:
-Să fie sănătoasă și să crească frumos, Cosmine!
-Să aibe noroc și mulți prieteni! îi ură băiatul surioarei sale.
Cât ai zice foc, veverița și Cosmin au băut siropul, apoi s-au pus pe ronțăit amandine și povești.
-Irina, tare îmi place să vorbesc cu tine. Tu niciodată nu râzi de poveștile mele așa cum fac motanul Miorlau și cocoșul Pinteni de fier.
„Tu crezi că tot ce chițăie este șoarece!” mă ia de-atâtea ori peste mustăți motanul bunicii.
„Tu crezi că unele găini fac ouă de aur, cucurigu ha-ha!” am ajuns chiar de râsul unui cocoș, fie el și un cocoș pintenat cum altul nu-i.
Până și unii copii de la gradiniță râd de mine: „Încă mai crezi în Moș Crăciun, în iepurașul care aduce de Paște ouă de ciocolată; încă mai crezi că bebelușii sunt aduși de barză; ha-ha-ha, grupa mică pișpirică, bagă nasul-n mămăligă!”
-Oi fi eu, Irinuca dragă, în grupa mică, dar nu înseamnă că sunt prostuț. De fapt ei sunt naivi! Auzi la ei, să creadă că bebelușii nu sunt duși de barză, ci de avioane sau elicoptere. Unii cred că… până și rachetele pot duce bebeluși.
Ar mai fi avut Cosmin multe să-i zică veveriței,dar au intrat în încăpere licuricii.
-Poftim hainele, Cosmine! Sunt uscate!
-Mulțumesc, licuricilor! Cum aș putea să vă răsplătesc?
-Ai și făcut-o, prin cuvântul magic: „mulțumesc!” Să știi că n-am tras cu urechea, dar am auzit fără să vrem că ți-a adus barza o surioară. Să trăiască, la mulți ani!
-Mulțumesc, licuricilor!
Licuricii ar mai fi stat la taclale, dar mai aveau de uscat hainele și altor copii, așa că au plecat. Ploaia între timp se oprise, vântul doar adia. Se vede că le trecuse supărarea.
-E timpul să plec și eu. În curând se va însera și nu vreau părinții să se îngrijoreze, știindu-mă singur în pădure.
-Bine, Cosmin! Ne vedem și mâine, nu-i așa?
-Mai încape vorba?
Cei doi se despărțiră. Veverița închise ușa în urma băiatului. Se puse să spele cojile de nucă și abia după aceea se duse la culcare. Adormi fericită: nu toate veverițele au un prieten-copil!

**

Cosmin se grăbea spre casă. Nu vroia să-l prindă noaptea în pădure.
Trecând pe lângă un murăriș, a auzit niște scâncete. Se opri. ,,Ce-o fi?” se întrebă băiatul. Curios, dădu la o parte cu mare grijă crengile tufișului… și ce credeți? Doi ochi mari, catifelați și plini de lacrimi îi cereau ajutorul. Era un pui de căprioară care își prinsese piciorul într-o capcană pusă acolo de către vreun braconier. Cu destul de mare greu a reușit băiatul să elibereze din capcană piciorul căprioarei și să o scoată teafără, spinii fiind adevărate ace pentru cei doi.
La grădiniță Cosmin învățase câteva reguli de prim ajutor – norocul căprioarei! Băiatul a curățat rana cu apă de trandafiri, a pansat-o cu petale de mușețel și apoi i-a fixat piciorul căprioarei cu o atelă improvizată dintr-o creangă de fag. Cosmin nu putea să riște. Căprioara ar fi putut să aibe osul fracturat, observase că aceasta nu putea pune jos piciorul rănit.
Între timp se înserase. Băiatul nici nu observase – timpul trecuse repede cât el dăduse căprioarei măsuri de prim ajutor.
Ce era de făcut? Fiind noapte, băiatul nu mai putea găsi drumul spre casă. Măcar de-ar fi luat o lanternă cu el…
„Trebuie să-mi păstrez cumpătul. Nu mai sunt un copil în grupa mica să mă sperii de noapte”, se încuraja de unul singur Cosmin.
Își aminti povestea „Hansel și Gretel” și țuști, o zbughi în vârful unui stejar. De acolo privi în toate părțile și, spre bucuria lui, zări o luminiță nu prea departe. Sprijinind puiul de caprioară, Cosmin își făcea loc cu greu prin desișurile pădurii. Încerca să ignore țipătul cucuvelelor, urletul lupilor, crengile care-i zgâriau fața…
Puiul de căprioară s-a dovedit și el curajos, deși cu siguranță avea dureri; nu mai scâncea și, șontâc, șontâc, mergea mai departe. „Probabil este și el în grupa mare la grădiniță”, își zise Cosmin!

***

Luminița pe care o zărise Cosmin venea de la o căsuță destul de dărăpănată. Băiatul bătu la ușă, dar nu-i răspunse nimeni. Apăsă clanța de la ușă și aceasta se deschise. Cu un pic de teamă, intrară amândoi în încapere. Doamne, ce dezordine era înăuntru: pe masă erau o mulțime de farfurii nespălate, pe jos, numai sticle goale și mucuri de țigări, pânze de păianjen prin toate ungherele… Cosmin fu șocat, nici în casa vrăjitoarei nu credea să fie o dezordine și mizerie mai mare. Șocul fu și mai mare pentru băiat când dădu cu ochii de stăpânul casei. Acesta dormea în pat, îmbrăcat în hainele de lucru, până și cizmele le avea în picioare. Deși uimit, Cosmin își luă inima în dinți și se apropie, dorind să-l salute și să-l roage de găzduire peste noapte.
Stăpânul casei era un om mai mult tânăr decât bătrân și destul de gras. Era nebărbierit, duhnea a țigări și alcool și sforăia de se cutremurau pereții. Vă puteți da seama ce șocat a fost băiatul când a dat cu ochii de mizeria din odaie, iar sforăiturile păreau tunete, nu alta.
Cosmin se gândi ceva mai bine și decise că n-ar fi bine să-i deranjeze „Uriașului” somnul, așa că hotărî să aștepte până dimineață. „Voi găsi eu un mijloc de a-mi cere scuze pentru că am înnoptat aici fără a avea permisiunea sa. Afară sunt mai multe pericole: lupi, pisici sălbatice, șerpi… O fi mizerie aici, dar măcar e un adăpost!”se gândi băiatul.
Puiul de căprioară se aciuase sub masă. Cosmin se întinse lângă acesta, având grijă să nu-i atingă piciorul rănit. Și așa, cuibăriți unul lângă altul, adormiră cei doi pui: puiul de om și puiul de căprioară.

****

Ei, dragii mei, dar cine credeți că era stăpânul acelei case? Era nimeni altul decât un braconier… și încă unul dintre cei mai nemiloși din lume. Trebuie să mai știți un lucru: puiul de căprioară își prinsese piciorul într-una din capcanele cu care acesta înțesase pădurea.
Braconierul fu trezit de primele raze ale soarelui, care au început să danseze prin încăpere. Nu-i venea să-și creadă ochilor când a zărit sub masă pe copil și puiul de căprioară. Aceștia încă dormeau. „Uriașul” izbucni într-un râs năvalnic și-i trezi.
Cosmin abia ținu în loc puiul de căprioară: speriat de un asemenea râs, a vrut s-o ia la fugă.
-Ha-ha-ha, ha-ha-ha! De când urmăream să pun mâna pe ceva fraged, un iepure, o căprioară… Am înțesat pădurea cu fel și fel de capcane și nimic. Se pare că o capcană mai bună decât casa mea nu poate fi! Ha-ha-ha, ha-ha-ha…
Abia atunci înțelese Cosmin că atât el, cât și puiul de căprioară se aflau în mare pericol, dar era prea târziu să se facă nevăzuți. Totuși, ar mai fi existat o șansă. „Trebuie să câștig dacă nu simpatia, măcar încrederea braconierului”, se gândi Cosmin.
După ce „Uriașul” a încetat să râdă, băiatul îi dădu binețe și își ceru scuze pentru că înnoptase acolo fără a-i cere permisiunea.
– La mine în casă nu-i loc pentru politețe. Mai bine tacă-ți fleanca și aprinde focul! Abia aștept să înfulec carne de căprioară friptă în cuptor.
Cosmin înlemni. „Doamne, dă-mi o idee ce trebuie să fac pentru a-mi salva prietenul! Trebuie să fie vreo soluție.” Se vede că bunul Dumnezeu îi auzise rugăciunea, că i-a trimis băiatului o idee.
– Domnule… încercă Cosmin să închege o conversație cu „Uriașul”.
– Niciun domn! Vezi tu aici vreun domn? Eu sunt Dudu și atât. Ai priceput?
– Am înțeles, domnule… Pardon, Dudule! Dudule, ce zici, să îți fac lângă friptură și un sos de ciuperci?
Numai la auzul cuvântului ciuperci „Uriașul” începu să saliveze și să-și lingă buzele.
-Ba bine că nu. Ia, ușcheală în pădure și culege-mi câteva. Simt că mor de foame, nu alta. „Nici nu-i de mirare, mai mult ca sigur în ultimele zile ai ținut-o numai în beție”, se gândi băiatul.
În scurt timp, Cosmin se întoarse cu un coș plin cu ciuperci și se apucă să prepare sosul. Dudu ascuțea cuțitele. Bietul pui de căprioară tremura din toate încheieturile, parcă ar fi știut la ce folosește un cuțit.
-Dudule, eu zic să așteptăm mai întâi să fie gata sosul, apoi te voi ajuta eu să pregătești căprioara pentru friptură.
Spre ușurarea băiatului, Dudu fu de acord.
-Dudule, gustă un pic din sos, mai trebuie condimentat?
„Uriașul”gustă și, plăcându-i, nu rezistă ispitei și îi ordonă băiatului să-i pună într-o farfurie o porție mare de sos.
-Friptura merge foarte bine și după, îi zise Dudu băiatului.
Atât așteptase băiatul. Punerea în practică a planului său începuse bine. Cât ai zice „foc”, umplu ochi o farfurie cu sos. Dudu, după nici trei linguri, căzu sub masă. Ce credeți, dragi copii? Cosmin, cu bunăștiință, culesese un anumit tip de ciuperci care produc somnolență.
Văzând că aceste ciuperci își făcuseră efectul, Cosmin și puiul de căprioară părăsiră casa în mare grabă, nu cumva să-si revină în simțiri braconierul. Cât a cules ciuperci, Cosmin a explorat împrejurimile, pentru a găsi o cale de a ajunge în sat și, spre marea lui bucurie, găsise una. Afară se luminase demult, așa că băiatului nu-i era greu să străbată desișurile pădurii, cum i-ar fi fost în seara precedentă.
Lătratul unui câine se auzea tot mai aproape și dintr-o dată în fața lui Cosmin și-a puiului de căprioară a apărut Bugli, ogarul băiatului. Fericit că și-a găsit stăpânul, câinele a început să i se gudure pe lângă picioare.
Puiul de căprioară tremura de frică. Băiatul a început să-l mângâie pentru a-l liniști.
De după tufișuri își făcură în scurt timp apariția tatăl și bunicul băiatului, șeful de post și câțiva vecini. Făcându-se noapte și văzând că băiatul n-a ajuns încă acasă, aceștia au pornit în căutarea lui. Tatăl doar îi strânse mâna în semn de salut, se vede că era tare supărat pe băiat.
-Ce-i al tău e pus deoparte! îl avertiză acesta.
În schimb, bunicul îl îmbrățișă strâns, atât de strâns încât lui Cosmin era mai-mai să-i deie lacrimile.
-Dragul bunicului, bine că ce-am găsât viu și nevătămat! Mulțam bunului Dumnezeu!
Băiatul și-a cerut iertare pentru că i-a pus pe griji, apoi le-a povestit prin ce trecuse.
-Totul este bine când se termină cu bine! concluzionă șeful de post.
Puiul de căprioară a fost dat în grija unui pădurar cumsecade. Cu mare strângere de inimă, Cosmin s-a despărțit de acesta, dar avea un pic de alinare știind că prietenul lui va fi pe mâini bune. Unde mai pui că băiatul a primit și permisiunea să-l viziteze la ocolul silvic, de câte ori dorește.
Cât depre braconier, n-ar fi prea multe de spus. Trezindu-se din somn, a tras o sperietură soră cu moartea văzându-l lângă el pe șeful de post însoțit de doi jandarmi.
Dudu, „Uriașul”, a fost trimis în justiție, braconajul fiind aspru pedepsit de lege. Dacă se va căi, bunul Dumnezeu îl va ierta. Eu l-am iertat. Cosmin, la fel. Puiul de căprioară l-o fi iertat? Dar voi, dragi copii?

*****

Mama l-a dojenit pe Cosmin, dar, asemenea tuturor mamelor, nu l-a dojenit cu asprime.
,,De unde știu bunicile gândurile nepoților?” se miră Cosmin. Pe sporul cald îl aștepta un vailing plin cu cocorei.
-Bine că ai ajuns sănătos, dragul bunicii. Ia, serveșce nișce cocorei, că numai tu șcii șî bunul Dumnezeu șe foame ai răbdat pă inge-ai umblat!
Cosmin le povestit celor două prin ce trecuse și apoi, în mare grabă, s-a îndreptat spre camera părinților. Deschise ușa încetișor-încetișor și păși în încăpere. Se apropie tiptil-tiptil de un pătuț așezat aproape de patul părinților. Privi înauntru și… minune mare: fața lui Cosmin se lumină, uită și de ploaie, și de vânt, și de murăriș, și de braconier… Știți de ce? Nu? Vă spun eu. Din pătuț un îngeraș îi surâdea băiatului. Era surioara acestuia.
– Mămico, mămico! Bunico, bunico! Surioara mi-a surâs.
Acestea au venit în mare grabă să vadă ce s-a întâmplat.
– Ieșce felul iei gi a-țî zâce: ,,Bine-ai venit acasă, frățiorul meu!” zise bunica.
Ochii lui Cosmin de umplură de lăcrimioare, dar nu erau lacrimi obișnuite – erau lacrimi de fericire. A înțeles: întoarcerea lui acasă a fericit și un înger!
COSMIN AND THE FAWN

*

The clouds knew that there are amandine in the child’s pockets. Really greedy, they sent the wind to ask the child to give them a few. How should the poor child understand the language of the wind? Returned empty-handed, the clouds grieved loudly. There were so upset that they began to cry. The wind, upset too, started whistling through his teeth.
Cosmin, this was the child’s name, seeing it began to rain, was not worried. He knew he did not have long to reach Irina the squirrel’s house.
The wind intensified its hiss, the clouds’ tears soaked in the child’s clothes, but he did not care. He was running through the woods with a smile on his face. Cosmin had good reason not to worry: indeed, his friend, Irina the squirrel, was waiting for him, and not anyhow, but with a hot tea and dried leaves; the boy had announced his visit in advance through a dove-postman.
With wet clothes, but not cold – this is how the child arrived at the squirrel’s house. The news he had to bring to his friend had kept him warm. The boy emptied his pockets of amandine; the rain had not reached them because they were wrapped in cellophane.
The squirrel took the boy’s wet clothes and gave them to a few fireflies to dry them. Wrapped in dried leaves, sipping hot tea, Cosmin was ready to give the good news to the squirrel. She was very anxious to find it out… She had waited breathlessly to hear the big news, but also eager to nibble a few amandine. Cosmin, knowing she is greedy, always came with pockets full.
-Irina, I am so happy! A few days ago, the stork brought me a sister.
-God, what wonderful news! Now I have two child-friends. We have to celebrate the event. The squirrel immediately took two walnut shells from the glass case and filled them with mint syrup. Then the two clinked the nutshells:
-God let her be healthy and grow beautifully, Cosmin!
-And lucky and have many friends! The boy wished his sister.
At a glance the squirrel and Cosmin drank the syrup, and then started crunching amandine and stories.
– Irina, I just love to talk to you. You never laugh at my stories as Whine the cat and Iron Spurs the rooster do.
“You think that everything that squeaks is a mouse!” often mocks me the grandparents’ cat.
“You think some hens lay golden eggs, cock a doodle doo ha-ha!” I am now even the joke of a rooster, be it a spurred one like no other.
Even some children from kindergarten laugh at me: “You still believe in Santa Claus, the Easter bunny that brings chocolate eggs; you still believe that babies are brought by the stork; ha-ha-ha, little baby boom, poom poom!”
– I may be, Irina honey, in the first kindergarten class, but this does not mean I’m stupid. Actually they are naive! They do not believe that babies are not brought by the stork, but by airplanes or helicopters. Some believe that… even missiles can bring babies.
Cosmin still had more to tell the squirrel, but the fireflies entered the room.
– Here are your clothes, Cosmin! They are dry!
– Thank you, fireflies! How can I repay you?
– You’ve done it through the magic words “thank you!” You know, we didn’t eavesdrop, but we’ve unwillingly heard that the stork had brought you a little sister. Congratulations, happy birthday!
– Thanks, fireflies!
The fireflies would have stayed for chatting, but they had to dry other children’s clothes too, so they left. Meanwhile the rain had stopped, the wind was just blowing. It seems that their anger had passed.
– It’s time for me to go too. Soon it will dusk and I do not want my parents to worry, knowing me alone in the woods.
– Okay, Cosmin! See you tomorrow, eh?
– Must you ask?
The two parted. The squirrel closed the door behind the boy. She started washing the walnut shells and only after that she went to bed. She fell asleep happy: not all squirrels have a child- friend!

**


Cosmin was hurrying home. He did not want to walk through the woods at night.
Passing by a blackberries bush, he heard a whimper. He stopped. ,,What could it be?” he asked himself. Curious, he carefully moved the bush branches aside… and what do you think? Two large, velvety and teary eyes were searching for help. It was a fawn, who had caught his leg in a trap placed there by some poachers. Hardly had the boy managed to free the deer’s leg from the trap and bring it safely, the thorns being true needles for the two.
At kindergarten, Cosmin learned few rules of first aid – such a great luck for the deer! The boy cleaned the wound with rosewater, bandaged it with chamomile petals and then fixed the deer’s leg with a splint improvised from a beech tree branch. Cosmin could not risk it. The deer could have a fractured bone; he observed that it could not put the injured leg down.
Meanwhile the night came. The boy had not noticed – time passed quickly as he had given the deer the first aid measures.
What to do? As the night came, the boy could not find his way home. If only he had taken a flashlight…
“I have to keep my temper. I’m not a little child to get scared easily,” Cosmin encourage himself.
He remembered the story of “Hansel and Gretel” and zap, he darted on top of an oak tree. From there he look left and right, up and down, back and front, and, to his joy, he saw a light not too far. Supporting the baby deer, Cosmin hardly made his way through the thickets of the forest. He tried to ignore the owls’ screaming, the wolves’ howling, the branches that were scraping his face…
The fawn proved brave too, although he was certainly in pain; he was not whimpering and halting, halting, he was going further. “Perhaps he is finishing kindergarten soon,” said Cosmin to himself!

***

The light Cosmin had seen was coming from a fairly ramshackle house. The boy knocked on the door, but there was no answer. He pressed the door knob and it opened. With a bit of fear, both entered the room. God, what a mess was inside: on the table there were a lot of unwashed plates, on the floor, empty bottles and cigarette butts, cobwebs in every corner… Cosmin was shocked, not even in the witch’s house he did not think there was such big mess. The shock was even greater when the boy saw the householder’s eyes. He was sleeping in bed, dressed in his working clothes and wearing his boots. Although stunned, Cosmin took his courage and approached, wanting to greet him and to ask him to host them overnight.
The house owner was a man, more young than old and quite fatty. He was unshaven, reeked of cigarettes and alcohol and was snoring so loud that the walls shuddered. You can imagine the boy’s shock when he laid eyes on the mess of the room and the snoring seemed like a thunder.
Cosmin thought better and decided it would be good not to disturb the Giant’s sleep, so he decided to wait until morning. “I’ll find a way of apologize for spending the night here without his permission. There are more dangers outside: wolves, wild cats, snakes… There might be mess here, but at least it’s a shelter!” thought the boy.
The fawn stowed himself away under the table. Cosmin laid next to it, taking care not to touch its injured leg. And so, huddled next to each other, the two children fell asleep: a man’s child and a deer child.

****

Well, my dear, but who do you think was the master of that house? It was none other than a poacher… and still one of the most ruthless in the world. You have to know one more thing: the fawn had caught its foot in one of the traps with which he had crowded the forest.
The poacher was waked up by the first sun rays, which started dancing around the room. He could not believe his eyes when he saw the child and the fawn under the table. They were still sleeping. The Giant burst into a heady laughter and woke them up.
Cosmin could barely hold the fawn in place: scared by such a laugh, it wanted to run away.
-Ha-Ha-ha, ha-ha-ha! I have been waiting for so long to put my hands on something soft, a rabbit, a deer… I packed the forest with all sorts of traps and nothing. Looks like the best trap is my house! Ha-ha-ha, ha-ha-ha…
Only then Cosmin understood that both he and the fawn were in great danger, but it was too late to become invisible. However, there was a chance. “We have to win if not his sympathy, at least the poachers’ confidence,” Cosmin thought.
After the Giant ceased to laugh, the boy greeted him and apologized for sleeping there over night without his permission.
– There is not room for civility in my house. You should better shut your mouth and light the fire! I cannot wait to gobble the deer meat roasted in the oven.
Cosmin froze. “Lord, give me an idea what to do to save my friend! There must be a solution.” It is obvious that the good Lord heard his prayer, that he sent the boy an idea.
– Sir … Cosmin tried to coagulate a conversation with the Giant.
– There is no Sir here! Do you see any gentleman here? I’m just Dudu. Got it?
– Yes, sir… Pardon, Dudu! Dudu, eh, what do you think if I make you’re a mushroom sauce next to the steak?
Just hearing the word «mushroom» made the Giant drool and lick his lips.
-But of course! So, zap in the woods and pick some. I feel like I’m starving.
“No wonder, most certainly in recent days you have been only drunk,” thought the boy.
Soon, Cosmin returned with a basket full of mushrooms and began to prepare the sauce. Dudu was sharpening the knives. The poor fawn was shaking from all his wrists, as if he knew what a knife is useful for.
-Dudu, I say we should wait for the sauce to be ready first, then I’ll help you prepare the deer steak.
To the boy’s relief, Dudu agreed.
-Dudu, taste a bit of sauce, does it need more spices?
The Giant tasted and, being delighted, he could not resist the temptation and ordered the boy to put him a large plate of sauce.
– The steak goes very well after the sauce too, Dudu told the boy.
This is what the boy waited for. His plan started well. As one would say “fire”, he filled a plate with sauce. Dudu, after less than three spoons, fell under the table. What do you think, dear children? Cosmin, knowingly, had picked a type of mushrooms that cause sleepiness.
Seeing that the mushrooms had made their effect, Cosmin and the fawn left the house in a hurry, until the poacher returned to his senses. While picking the mushrooms, Cosmin explored the surroundings to find a way to reach the village and, to his great joy, he had found one. Outside the morning came, so it was not do hard for the boy to walk through the thickets of the forest, as would have been the night before.
A dog’s barking could be heard close and suddenly in front of Cosmin and the baby deer has appeared Bugle, the boy’s dog. Happy that he had found its master, the dog began to toady at his legs.
The fawn was fluttering. The boy began to comfort him, to appease him.
From the bushes appeared the boy’s father and grandfather, the chief of police and some neighbours. As the night came and seeing that the boy had not come home, they started looking for him. The father just shook his hand in greeting; it appears that he was very upset with the boy.
– What’s yours is put aside! he warned the boy.
On the other hand, the grandfather hugged him tight, so tight that Cosmin was almost in tears.
– Grandfather’s dear, good that you’re alive and well! Thanks good God!
The boy asked for forgiveness because he worried them, then told them what had happened.
-Everything is well that ends well! concluded the chief of police.
The fawn was given in the care of a park ranger. Very sad, Cosmin separated from it, but he had a bit of comfort knowing that his friend will be in good hands. Not to mention that the boy received permission to visit him in the forestry whenever he desired.
Regarding the poacher there is not much to say. Waking up from his sleep, he got really scared when he saw beside him the chief of police accompanied by two gendarmes.
Dudu, the Giant, was sent to court, poaching is severely punished by law. If he will repent, good God will forgive him. I have forgiven him. Cosmin did too. Did the fawn forgive him? What about you, dear children?

*****

The mother admonished Cosmin but, like all mothers, she did not admonish him sternly.
,,How do grandmothers know their grandchildren’s thoughts?” wondered Cosmin. On the hot oven there was a basin full with doughnuts.
-I am so happy you are home safe and sound, my dear grandson. Here, have some doughnuts, because only you and God know the hunger you have endured wherever you have been!
Cosmin told them what had happened and then, in a hurry, he went in his parents’ room. Softly-softly he opened the door and stepped into the room. He quietly-quietly approached a cot placed near the parents’ bed. looked inside and… great wonder: Cosmin’s face brightened, he forgot about the rain, the wind, and blackberry bush and poacher … You know why? No? I’ll tell you. An angel was smiling to the boy from the cot. It was his sister.
– Mommy, Mommy! Grandma, Grandma! My sister smiled.
They came in a hurry to see what happened.
– It’s her way to tell you: ,,Welcome home, my brother!” grandmother said.
Cosmin’s eyes filled with little tears, but they were not common tears – they were tears of joy. He understood: his return home overjoyed an angel too!

traducere în limba engleză- Patricia Lidia Popescu Cevei


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Faci un comentariu sau dai un răspuns?