Pe 5 iunie 1937 Lucian Blaga a rostit discursul de recepție la Academia Română intitulat „Elogiul satului românesc”

Pe 5 iunie 1937 Lucian Blaga a rostit discursul de recepție la Academia Română intitulat „Elogiul satului românesc”

Am fost învrednicit de înaltă cinste de a fi ales membru al acestei ilustre instituţii într-un moment când s-a procedat la o lărgire a cadrelor academice, lărgire cerută, dacă nu mă înşel, de sporul spiritual al ţării. Ales fără înaintaş, ivirea mea aici între Domniile Voastre are oarecum aspectul unei generări spontane.

Trebuie să recunosc că împrejurarea aceasta mă stânjeneşte puţin, deoarece îmi răpeşte posibilitatea şi norocul, date până acum în chip de la sine înţeles, de a face, intrând sub această cupolă, elogiul unui nemuritor dispărut trupeşte, dar care n-a încetat să fie prezent, graţie înfăptuirilor de o viaţă.

Vă rog să-mi acordaţi totuşi potrivit obiceiului statornicit, dreptul nescazut de a face astăzi, aici, elogiul unei alte nemuritoare prezente care n-a ocupat nici un scaun în această nobilă incinta. Prezenţa nemuritoare la care mă refer nu e legată de nici un nume, nu râvneşte la nici o lauda, şi e răspândită în spaţiul din preajma noastră, cât tine întinderea împărăteasca a ţării. Vreau să vorbesc despre singura prezentă încă vie, deşi nemuritoare, nemuritoare deşi aşa de terestră, despre unanimul nostru înaintaş fără de nume, despre: satul românesc.

Pe 5 iunie 1937 Lucian Blaga a rostit discursul de recepție la Academia Română intitulat „Elogiul satului românesc”
N-aş putea rosti cuvântul că aş fi făcut vreodată cercetări tocmai sistematice şi cu stricte intenţii monografice cu privire la satul românesc. Satul trăieşte în mine într-un fel mai palpitant, că experienţa vie. Sunt fiu de preot – toată copilăria, o fantastic de lungă copilărie, adolescenta, întâia tinereţe până la vârsta de douăzeci şi atâţia ani, le-am petrecut, cu întreruperi impuse de nomadismul sezonier al şcolarului, la sat, sau în nemijlocita apropiere, în orice caz în necurmat contact cu satul natal.

Sufletul, în straturile cele mai ascunse ale sale, mi s-a format deci sub înrâurirea acelor puteri anonime, pe cari cu un termen cam pedant m-am obişnuit să le numesc “determinante stilistice” ale vieţii colective. Ceea ce şcoală românească sau străină au adăugat, cred că n-a putut să altereze prea mult o substanţă sufletească modelată după nişte tipare cu atât mai efective, cu cât se impuneau mai inconştient şi mai neîntrerupt.

Scoala felurita, a noastră şi uneori mai puţin a noastră, mi-a înlesnit doar distanţarea contemplativă, care mi-a îngăduit să vorbesc cu oarecare luciditate despre realitatea sufletească a satului şi despre tiparele ei. Voi vorbi prin urmare despre satul românesc, nu ca un specialist, care şi-a potrivit în prealabil metodele în laborator şi porneşte pe urmă să examineze pe din afară un fenomen.

Voi vorbi despre satul românesc din amintire trăită şi făcând oarecum parte din fenomen. Voi încerca în puţine cuvinte să actualizez mai ales ceea ce copilul ştie despre sat şi despre orizonturile acestuia. Copilăria petrecută la sat mi se pare singura mare copilărie. Cine nu priveşte în urma să peste o asemenea copilărie, mi se pare aproape un condamnat al vieţii (cer scuze tuturor citadinilor de faţă, pentru această afirmaţie!).

Copilăria şi satul se întregesc reciproc alcătuind un întreg inseparabil. S-ar putea vorbi chiar despre o simbioză între copilărie şi sat, o simbioză datorită căreia fiecare din părţi se alege cu un câştig. Căci, pe cât de adevărat e că mediul cel mai potrivit şi cel mai fecund al copilăriei e satul, pe atât de adevărat e ca şi satul la rândul lui îşi găseşte supremă înflorire în sufletul copilului.

Există un apogeu exuberant, învoit şi baroc, al copilăriei, care nu poate fi atins decât în lumea satului, şi există de altă parte aspecte tainice, orizonturi şi structuri secrete ale satului, cari nu pot fi sezisate decât în copilărie. Cert lucru, pentru a afla ceva despre viaţa satului şi despre prelungirile ei cosmice, e greşit să iscodeşti sufletul taranului matur cu zărea retezată de nevoile vieţii, de mizeriile şi de cele o sută de porunci ale zilei.

Pentru a-ţi tăia drum spre plenitudinea vieţii de sat trebuie să cobori în sufletul copilului. Copilăria e de altfel vârsta sensibilităţii metafizice prin excelenţă. Şi satul, că zarişte integrală, are nevoie de această sensibilitate pentru a fi cuprins în ceea ce cu adevărat este. Copilăria mi se pare singura poartă deschisă spre metafizica satului, spre acea stranie, şi firească în acelaşi timp, metafizică, vie, adăpostită în inimile care bat subt acoperisele de paie, şi oglindită în feţele bântuite de soartă, dar cu ochii atârnaţi de cer.

Mi-aduc aminte: vedeam satul aşezat înadins în jurul bisericii şi al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu şi al morţilor. Aceasta împrejurare, care numai târziu de tot mi s-a părut foarte semnificativă, ţinea oarecum isonul intregei vieţi, ce se desfăşura în preajma mea. Împrejurarea era ca un ton, mai adânc, ce împrumuta totului o nuanţă de necesar mister. Localizăm pe Dumnezeu în spaţiul ritual de după iconostas, de unde îl presimţeam iradiind în lume. Nu era această o poveste, ce mi s-a spus că multe altele, ci o credinţă de neclintit. Făceam o tranşantă deosebire între “povesteapoveste” şi “povestea adevărată”. Topografia satului era plină de astfel de locuri mitologice.

La fiecare pas perspectivele se adânceau şi se înălţau. Tindă vecinului, totdeauna foarte întunecoasă, era fără doar şi poate, un loc în care, cel puţin din când în când, şi mai ales Dumineca, se refugia diavolul. Nu am încercat într-o zi, cu alţi douăzeci de copii, toţi pătrunşi de fiorii unui sfânt război, să-l izgonim stârnind cu fel şi fel de unelte nişte zgomote ca de trib african ?- Undeva lângă sat era un sorb ; convingerea noastră era, că acel noroi fără fund răspunde de-a dreptul în iad de unde ieşeau şi clăbucii.

Trebuie să te transpui în sufletul unui copil, care stă tăcut în marginea sorbului, şi-şi imaginează acea dimensiune “fără fund”, ca să ghiceşti ce poate însemna pentru om o geografie mitologică. Iar în râpă roşie, prăpăstioasa, din dealul viilor, sălăşluia aievea un căpcăun. Satul era astfel situat în centrul existenţei şi se prelungea prin geografia să de-a dreptul în mitologie şi în metafizică. Acestea alcătuiau pervazul natural şi de la sine înţeles al satului. Satul există în conştiinţa copilului că o lume, că unică lume mult mai complex alcătuită şi cu alte zări, mai vaste, decât le poate avea un mare oraş, sau metropolă, pentru copiii săi.

Atingem cu această deosebirea esenţială dintre “sat” şi “oraş”. Satul nu este situat într-o geografie pur materială şi în reţeaua determinantelor mecanice ale spaţiului, că oraşul ; pentru propria sa conştiinţă satul este situat în centrul lumii şi se prelungeşte în mit. Satul se integrează într-un destin cosmic, într-un mers de viaţă totalitar dincolo de al cărei orizont nu mai există nimic.

Aceasta este conştiinţa latentă a satului despre sine însuşi. Îndrăznesc să fac afirmaţia, fiindcă aşa e înţeles şi trăit satul, în apogeul copilăriei, vârstă care singura poseda perfectă afinitate cu modul existenţial al satului. Să privim în schimb oraşul. Copilul se pierde aici părăsit de orice siguranţă. La oraş conştiinţa copilului e precoce molipsita de valorile relative ale civilizaţiei, cu care el se obişnuieşte fără de a avea însă şi posibilitatea de a o înţelege. Cred că nu exagerez spunând că la oraş copilăria n-are apogeu ; oraşul taie posibilităţile de desvoltare ale copilăriei ca atare, dând sufletelor de grabă o îndrumare bătrânicioasă.

La oraş copilul este în adevăr “tatăl bărbatului”, adică o pregătire pentru vârstele seci! La sat copilăria e o vârstă autonomă, care înfloreşte pentru sine. Omul crescut la oraş parvine să înţeleagă sau să se prefacă a înţelege cauzalităţile împrejmuitoare, dar el nu face personal niciodată experienta vie a lumii ca totalitate, adică o experienţă muiată în perspective dincolo de imediat şi de sensibil. A trăi la oraş înseamnă a trăi în cadru fragmentar şi în limitele impuse la fiecare pas de rânduielile civilizaţiei. A trăi la sat înseamnă a trăi în zarişte cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat din veşnicie.

Îmi iau voie să evoc o conversaţie între copii – nu inventată pentru a broda literatura pe marginea ei. Reproduc conversaţia de pe discul de ceară al celei mai fidele memorii. Nu aveam mai mult de 7 ani. Eram vreo 5 băieţi, toţi cam de aceeaşi vârstă; stăm în cerc, calmi, în mijlocul uliţei, pe înserate. Nu mai ştiu în ce legătură s-a întâmplat ca unul să arunce întrebarea: “Cum o fi când eşti mort?”. Unul dintre noi a răspuns neîntârziat, că iluminat : “Mort trebuie să fie ca şi viu. E aşa că nici nu ştii că eşti mort.

Noi bunăoară stăm aici în cerc şi vorbim, dar poate că suntem morţi, numai că nu ne dăm seama”, încă o dată, – scena s-a petrecut întocmai. N-am împodobit-o cu nici un detaliu imaginar. Mi-aduc desăvârşit de bine aminte şi de fiorul încercat în fata prăpăstioasei perspective deschise prin răspunsul acelui băiat. Era acel cutremur, ce-l încerci în copilărie, ca şi mai târziu, când calci prin preajmă ultimului hotar. O fetiţă, prietenă de joacă, se caţără în prunii cimitirului, crescuţi din morminte. Spunea sărind, că vrea să vadă ce “gust au morţii”, şi încercă prunele. Când muşcă dintr-o prună amară, spunea că mortul de la rădăcina trebuie să fi fost rău. Când nimerea în alt pom o prună dulce, zicea că mortul de la rădăcină, trebuie să fi fost om bun. (Preluare: Glasul info)

LUCIAN BLAGA
5 iunie 1937

“Izvoade – eseuri, conferinţe, articole”, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 2, apud Ziarişti Online


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Lasă un răspuns