TINEREȚEA POEZIEI

Nicolae DABIJA

Pe lacrima de rouă m-ai învățat să merg,
Pe apa poeziei, pășind să nu mă înec.
mi-ai dat în dar o pană de înger bunăoară,
să scriu cu ea poeme din zbor spre călimară.

Azi îți scriu poemul c-o lacrimă de ploaie,
Adio, drag maestru, Dabija Nicolae…

TINEREȚEA POEZIEI

Versurile scrise de Victoria Guțu emană tinerețe. Îngerul din poezia ei suferă de ceea ce alți îngeri se bucură: că iubește, că e iubită, că visează, că e visată, căe inspirată, că inspirația o trădează.

„O, Tu, Duminică a sufletului meu…”, astfel definește tânăra autoare poezia, dar aceasta e pentru ea și un alt nume al Creatorului.
„Mi-e călimara plină-ochi cu ploaie, înmoi penița într-un nor…”,
anunță ea ora de taină a creației, atunci ochii se deschid întru cunoaștere de sine.
Inima ei are ochi. Ea vede cu inima. Ceea și cele pe care nu le poate vedea cu văzul obișnuit. Doar ochii inimii pot pătrunde în miezul lucrurilor.
„Sub cupola albastră Icoanele au chipul mamei”.
Cuvintele reconstituie chipul matern, ele își amintesccel mai bine „tăcerile vorbitoare și cuvintele tăcute”.
Poezia are memorie. Inspirația aruncă punți între inima cu ochi și lumea care nu se vede.
„Fiecare inspirație e un dar,
e senzația că îți umplu golurile cu cer”.
Numai timpul împărtășit poeziei există. Numai
secundele lui își pot opri curgerea.
„Era poet, cioplea din ploi
Un transparent poem…
Era poet, crea din lut
Un cer întreg, pe care Unii nu au încăput, Căci n-au știut să zboare.”
Pentru Victoria Guțu zborul, dragostea, lacrima, așteptarea, visul sunt alte sinonime ale poeziei.
Acestora li se adaugă sacrificiul. Manole ziditorul și Ana nezidită încă, sunt o singură ființă, care semnifică creatorul.
Pe așchiile lacrimilor sparte din ulciorul Pe care un Manole l-a plămădit cu zborul. Uitându-și nezidită Ana, creatorul
Își aștepta cuminte pe prispă viitorul.
Autoarea pornește în căutarea sensului, a Marelui Sens, pentru care a fost aleasă, ea străduindu-se să facă din ceea ce-i aparține cel mai mult – dragostea – destin:
Această iubire nu este furtună Deși luminează la fel de intens, Această iubire e raza de lună Ce dă și întunericului sens.”
A acorda sens beznei, nimicului, inexistenței, în măsura în care le învinge, este misiunea omului de creație.
Acum, în această luptă pentru Sens, are loc Învierea:
„Și plâng deasupra crucii, cum este omenește,
Și… Doamne ce mirare! Crucea ÎNFLOREȘTE!”
Nu doar obiectul pe care se desfășoară calvarul
înfrunzește, odată cu el renaște interior întreaga
omenire. Și cum „crucea de lemn s-a zămislit încă din sâmbure”, totul este predestinat, întregul Univers nu este decât devenire, împlinire, Sens.
Sensul, aici – Adevărul, este și el o patrie. Granițele ei trec „pe muchia lacrimii”. În sacrificarea Anei, meșterul Manole plânge cu lacrimi care cad în cer, către Dumnezeu.
„Lacrima nu mai respectă legea gravitației…”
Iubirea e unica șansă a meșterului de a se elibera de condiția sa de om:
„Dă-mi, Doamne, a pietrei răbdare,
Când își așteaptă ea zidarii.”
Victoria Guțu își anunță cea de a doua ei carte precum un comandant de oști – cucerirea unei cetăți, cu victorii ce trădează urmele pierderilor iminente și cu înfrângerile, care dobândesc splendorile victoriilor de mâine.
În ceea ce scrie această autoare este ea însăși, cu viața, cu dragostea, cu decepțiile și bucuriile ei, pe careși le asumă perfect.

In memoriam NICOLAE DABIJA

Îmi plânge călimara cu cerneală,
Și inima își simte ultima bătaie,
Lacrima-stea îmi cade în poală,
Și cerul după ea de parcă se îndoaie.

Unde ești, Maestre, oare la ce vamă?
Pe care nor, în care lumină de tipar?
Vei scrie cărți pe cerul ce mă cheamă
Să-ți dau o poezie din inima cu har.

A sărăcit și țara și universul tot
De Steaua poeziei ce-a strălucit o viață
În librării de gând, din care încă pot
Să cumpăr rima ta pe frunze de speranță.

Poeții nu mor, trăi-vor veșnicia
În rai și în penelul pe care l-au sfințit
În călimara cerului sub care cere glia
Poemul scris cu mir în roșu asfințit.

Înflorirea

Când în potirul-suflet butașii încă-și coc
Ciorchinul de iubire cu boabele de foc,
Și încă aud grâul hrănindu-se cu soare,
Primesc Sfintele Taine în trup de muritoare.

Se-aprinde-n rugăciune tămâia cu mireasmă,
Se stoarce-n ridul frunții stropul de agheasmă,
Îmi torn în alabastru tot mirul dintr-o lacrimă,
Pe vârf de lumânare se mistuie o patimă.

Și dau zbor porumbelului cu tot Iordanu-n cioc,
Sfințindu-mi ochii plânși sub fir de busuioc,
Mi-aș copia ființa din Sfânta Ta icoană,
Cântând în Duhul Vieții, în îngereasca strană.

Îmi număr pulsul inimii c-un sfânt metanier
Și, coborând în sine, iar mă răpesc la cer!
Și plâng deasupra crucii, cum este omenește,
Și… Doamne! ce mirare! Crucea ÎNFLOREȘTE!

De ce doare ?

De ce doare licuriciul de la marginea țigării?
Și de ce mă doare sarea ancorată-n ochiul mării?
De ce doare răsăritul frânt de conștiința serii?
De ce doare lemnu-n care încă nu pătrund dulgherii?

Inima, o albă nimfă, de ce doare când se zbate
Dacă rușinat de fluturi, soarele se-ascunde-n noapte ?
De ce doare cuibul-suflet ce rămâne fără cânt
Când de sub fragila scoarță poate ecloza un vânt?

Uneori, mă doare struna neatinsă de arcuș,
Alteori, mă doare parcă inocența mea de pluș,
Doare și stropul de apă care piatra găurește,
Doare până și lumina căutând un ochi orbește.

Uneori mă doare hăul inspirat într-un plămân,
Celălalt inspiră stele și expiră cer senin,
Lăcrimioara înflorită pe un sân de sfântă mamă,
Și cicoarea de sub cearcăn plânsă-n colțul de năframă.

De ce doare clapa albă amprentată fugitiv
De o notă prea măiastră hoinărind pe portativ?
De ce doare spinul care aparent nu poate plânge,
Strigând trandafirul roșu ce a înflorit în sânge?

Poate n-ar durea atât dac-aș construi din sare
Gratii propriilor ochi, plânsului punând hotare?
Astăzi pun durerii ziduri, suferințelor-zăbrele
Îngrădind propriul suflet cu un gard de vis și stele.


Ceasul de gheață

Anii s-au scurs, gonind minutarul
Dar ceasul de gheață nu te-a răpit,
Nu te-a furat nici vântul hoinarul
Nici soarele din ochi n-a asfințit.

Încă ești vie și mă strigi cu cerul
Cu dorul inimii ce-n ceară s-a trezit,
Și încă îmi săruți cu buza razei părul
De parcă sunt un prunc înzăpezit.

Chipu-ți rămâne gravat pe lalea,
Pe sufletul copilului ce încă mai așteaptă
Să coboare mama pe un fulg de nea
Și să-l adoarmă-n leagăn la fel ca altă dată.

Deși iarna rece își numără fulgii,
Pe abacul vieții fără anotimp,
Iar norii te acoperă cu diafane giulgii,
Nu are amintirea cadrane pentru timp.

Victoria Guțu

Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un like și să distribuiți pagina de Facebook

Faci un comentariu sau dai un răspuns?