Gheorghe Jijie, Prezent! 9 ani de la plecarea în veşnicie

Pe 12 iunie se  împlinesc 9 ani de cand a trecut la cele veșnice d-l Gheorghe Jijie, secretarul Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti, mărturisitor al temniţelor comuniste, închis 13 ani.

În ciuda vârstei şi a celor 13 ani de puşcărie executaţi după 1948, dl Gheorghe Jijie era o prezenţă pe cât de agreabilă, pe atât de energică. Zilnic putea fi găsit la lucru, în biroul său din sediul Federaţiei, unde depunea voluntar o riguroasă activitate. Nu putea uita pierderea fratelui său, Nelu Jijie, lider al grupului de rezistenţă anticomunistă din Muntii Fagaras si Arnota, ucis în închisoare de Securitatea bolsevică, la doar 39 de ani, un episod de care nu era strain singurul fost detinut politic cu Ordinul Muncii Clasa a III-a oferit de Nicolae Ceausescu, Constantin Ticu Dumitrescu – care a pierdut si un proces pe aceasta tema cu Gheorghe Jijie. De la zarca, la minus 15 grade, numai Dumnezeu si Rugaciunea Inimii l-au scapat pe detinutul condamnat la temnita grea pentru vina de a-și iubi patria.

Membru de seamă al mişcării de rezistenţă, trăitor şi mărturisitor al atrocităţilor din temniţele comuniste, Gheorghe Jijie, unul dintre eroii anticomunişti ai României, de o modestie extremă, era “motorul” Federaţiei foştilor deţinuţi politici.
Născut la 10 iunie 1919 în oraşul Botoșani, absolvent al Facultăţii de Construcţii Hidrotehnice, şef de lucrări la aceeaşi facultate, Gheorghe Jijie este arestat la 28 de ani împreună cu părinţii săi în mai 1948, în lotul Ştefan Iacobescu, Septimiu Pop, Dumitru Cumpăta şi Nicolae Luca. Este condamnat la zece ani ani de închisoare pentru “uneltiri contra statului” şi stă închis, alături de marile personalităţi ale elitei interbelice, la Jilava, Aiud şi Gherla, ca şi în coloniile de muncă de la Periprava şi Noua Culme, perioada în care fratele său, Nelu Jijie, fost comandant legionar, este asasinat în temniţă. Pentru că refuză colaborarea cu Securitatea, i se prelungeşte pedeapsa cu încă trei ani. Gheorghe Jijie este autorul monografiei “George Manu”, despre universitarul anticomunist căzut la Aiud, apărută sub egida Fundaţiei George Manu. (V.R)

Credincioşi idealurilor nationale

Este emoţionantă remarca lui Gheorghe Jijie, cu care debutează capitolul “Ecouri şi mărturii” din bogata sa monografie “George Manu”, publicată de Fundaţia purtând numele universitarului căzut victimă a ‘tuberculozei de Aiud’. Am folosit acest termen în nădejdea că un tânăr licenţiat în medicină va pleca de la născocirea mea obraznică pentru a studia într-o teză de doctorat manifestările şi, eventual, vindecările ‘miraculoase’ ale acestei boli necruţătoare în bolgiile Aiudului şi ale celorlalte temniţe comuniste. Fraza la care mă refeream este: “lumina pe care Dumnezeu a pus-o în mintea lui George Manu a radiat în toate direcţiile, cât timp a vieţuit, s-a propagat reflectându-se din oglindă în oglindă umană şi apoi a rămas împietrită sub forma unei icoane sfinte în adâncul fiecăruia din cei care l-au cunoscut” (p.321).

Pentru cititorii care nu au ştire despre acest aspect al existenţei celui care a fost elevul d-nei Curie, sub îndrumarea căreia şi-a susţinut teza: “Recherches sur l’absorption des rayons á” şi, la polul opus al existenţei, a fost comandant interimar al Mişcării Legionare (1943), conferenţiarul universitar George Manu a condus o adevărată şcoală în penitenciarul Aiud. Pentru această pricină, acelaşi Gheoghe Jijie a găsit o inspirată desemnare a sa prin sintagma: “Rectorul Universităţii Aiud”.

În ce măsură merita George Manu un titlu universitar de maximă însemnătate, precum cel citat? Ştiinţa sa neegalată de nimeni dintre condamnaţi l-a desemnat ca emiţătorul unic al tuturor tăbliţelor de săpun, tălpilor de bocanc (pentru cei din aceeaşi celulă), spărturilor de geam, ce circulau din om în om, din celulă în celulă, de la un etaj la celălalt, răspândind lecţii de limbi moderne (franceză, engleză, germană), însoţite de lămuririle gramaticale, de vocabularele cuvenite, de exerciţiile potrivite. Dicţionare complete dintr-o limbă într-alta, tratate de istorie, geografie, fizică, istorie literară, desigur la un nivel astfel chibzuit din punct de vedere pedagogic încât să poată folosi şi colegii de detenţie cu o pregătire mai puţin sigură şi complexă cunoştinţele puse de el în circulaţie. Cât timp a trăit George Manu, de toate acestea s-au bucurat toţi contemporanii săi de la Aiud.

Alături de mijloacele expuse mai sus pentru răspândirea învăţăturii, s-a folosit intens şi bătutul în perete sau în ţevile caloriferelor, în ritmul alfabetului Morse. Atunci când urmărirea la care-i supuneau caraliii pe condamnaţi a întrecut măsura şi se părea că nu le mai rămânea acestora nici o şansă de a mai folosi înaltele cunoştinţe ale profesorului devenite mană cerească pentru ei, George Manu inventă un sistem de comunicare nou şi imbatabil, pentru a nu se întrerupe ‘cursurile Universităţii’ sale. Este vorba despre transpunerea alfabetului Morse în noduri făcute pe fire de aţă smulse din obiele sau saltele: un nod = un punct, iar două noduri geminate = o linie. Aţa făcută tibişir era lăsată să cadă la uşa colegilor, la baie, la closet ş.a.m.d. Aceştia, culegând-o, o ‘citeau’ nu nesaţ şi studiau cele înscrise pe nodurile ei…!

O atare viaţă, închinată exclusiv celorlalţi, fu încununată, prin voia de sus, de o exemplară renunţare la ultimul bine ce i se putea face: medicamentele, antibioticele recent intrate în ţară, singurele în stare să combată tbc-ul ce-l măcina. Crăciun, comandantul Aiudului, i-a propus să-i dea streptomicină în schimbul abjurării crezului său politic. George Manu socoti că preţul sufletului său era mult mai mare decât sănătatea sa trupească. Astfel, când se pregătea să-şi dea îngerilor acest suflet păzit cu ultima suflare, ceru colegului arhitect Goga: “Spune tuturor că nu am acceptat nici cel mai mic compromis” (p.432).

Gheorghe Jijie reia spusele unui martor al repauzării profesorului. Ele sună ca o pagină de “Pateric”:

“Se stingea în fiecare clipă. Numai ochii îi mai ardeau ca două luminiţe şi pieptul i se zbătea dureros. Transpiraţia morţii îi scosese broboane pe frunte şi pe pieptul care îi era dezvelit. Deodată, ţintindu-şi privirea în tavan, a zis cu o voce de nerecunoscut:

– Iertaţi-mă, fraţilor. Daţi-mi voie să oftez o dată.

Profesorul Manu a oftat adânc. Parcă acest oftat se asemăna cu un alt geamăt, pe care Fiul Omului l-a avut pe Cruce, când suferinţele au atins paroxismul. Apoi s-a zvârcolit într-un spasm scurt, chinuitor, faţa i s-a crispat şi din pragul morţii a mai avut luciditatea de a mai spune câteva cuvinte pe care nu le voi putea uita niciodată:

– Fiţi credincioşi idealurilor voastre şi rămâneţi demni.

A mai spus câteva cuvinte pe care noi, care eram lângă el, în alte paturi de suferinţă, nu le-am înţeles. După un timp, trupul lui a început să se răcească şi pe faţa lui s-a înălţat, din străfundurile fiinţei lui, din nou, seninătatea, doar în colţul buzelor şi sub unghiul pleoapelor s-au adâncit câteva cute subţiri şi negre de durere” (p.368-369).

Sursa: Procesul Comunismului

Despre viata in Inchisoarea Jilava

Gheorghe Jijie a mărturisit că ciorba de resturi animale, pe care abatoarele le aruncau, era o delicatesă în rândul pușcăriașilor flămânzi. „Dimineața ne dădeau terci, adică un polonic de mălai fiert, că nu era mămăligă. La prânz, de obicei primeam o ciorbă, ori de arpacaș, ori de fasole, ori de…nimic, cu niște resturi de vegetale. De două ori pe săptămână ne dădeau și niște reziduri animale, pentru că fortul avea legătură cu niște abatoare din zonă. Ce nu se putea vinde, se arunca, copite și altele, pe care le fierbeau pentru noi”, a povestit bătrânul, citat de Adevarul.

O emisiune emotionantă la Radio Romania

Publicatia Foaie Nationala reproduce o emisiune despre suferinta și biruinta, realizata cu Gheorghe Jijie la Radio Romania:

Cristian Curte & Gheorghe Jijie – Despre detinutii politici, apud Roncea.ro

O biografie pentru eternitate

2testament 4

din declarația notarială dată de Gheorghe Jijie pentru alcătuirea dosarului crimelor comuniste de la CEDO (Strasbourg)

Subsemnatul Jijie Gheorghe , fiul Varteniei si al lui Gheorghe, născut la data de 10 iunie 1919 în orasul Botosani, judetul Botoșani, posesor al cărții de identitate seria ******************************* eliberată de secția 22 Politie București la data de *********** , cod numeric personal **************** , cu domiciliul în Bucuresti , sector *, strada *************** numarul * , bloc **, apartament *, declar prin prezenta ca am fost deținut politic între 24 Decembrie 1948 și 24 Decembrie 1961.

Locurile de detentie prin care am trecut au fost:

  • Ministerul de Interne
  • Penitenciarul “Jilava”
  • Penitenciarul “Aiud”
  • Lagarul “Noua Culme”
  • Lagarul “Periprava”
  • Penitenciarul “Gherla” – septembrie 1952-mai 1953
  • Penitenciarul “Galati” – timp de doua saptamani in anul 1961
  • Arestul Curtii Martiale “Uranus” – timp de trei saptamani in noiembrie 1949
  • Penitenciarul “Vacaresti” – doua-trei luni

In această perioadă de treisprezece (13) ani am suportat un regim de exterminare prin lipsa unei alimentaţii minime, lipsa de aer, lipsa unor condiţii minime de igienă, lipsa totală a asistenţei medicale. Faptul că nu am decedat se datorează strict structurii mele fizice atletice (am făcut mult sport în tinereţe) şi faptului că am fost arestat la douazecisinoua de ani (29); deci perioada mea de detenţie a coincis cu vârsta când organismul are rezistenta maximă (29 ani – 41 ani ).

Fratele meu, Jijie Ioan, a fost arestat şi el, dar, datorită faptului că a fost supus unui regim special de constrângeri, a decedat în penitenciarul Aiud – după cum spun actele de arhivă, în 1961-desi eu, când am fost expediat din “Aiud” spre “Noua Culme” (1958) deja aflasem de moartea fratelui meu de la un învăţător pe nume Câmpeanu care-mi adusese tristă veste .

In continuare voi arata cateva din tratamentele inumane la care am fost supus pe durata executarii sentintei :

  • În timpul anchetei din decembrie 1948 am fost bătut la tălpi (“celebra” metodă “la ranga”) peste bocancii noi pe care-i aveam în picioare până când tălpile acestora s-a distrus complet(fiecare lovitură de rangă se transmitea până în creier)
  • După ce s-au distrus bocancii am fost în continuare bătut peste labele picioarelor din care şiroia sânge,
  • La un moment dat am urlat să mi se dea apă, Colonelul Dulgheru personal “satisfăcându-mi” dorinţa vărsând în prealabil în pahar conţinutul unui plic. Am crezut că era ceva destinat să-mi calmeze durerile şi am băut. Dar a fost un drog, probabil “scopolamina”- pentru a-mi anihila voinţa – căci am simţit imediat cum nu mai eram stăpân pe reflexele mele. În momentul când au început întrebările , care s-au succedat până după ce am căzut într-un fel de somn letargic , din care, ca să mă trezesc şi să pot răspunde întrebărilor eram lovit cu un ciomag gros de cauciuc peste umeri şi peste ceafă
  • In cele din urmă m-au aşezat într-o pătură şi m-au dus târâş până la lift şi apoi într-o celulă unde am zăcut în nesimţire pe ciment până când am fost trezit din nou cu lovituri de ciomag pentru a fi dus iarăşi la anchetă
  • Declaraţiile scrise şi semnate sub acest tratament au fost folosite drept probe în timpul procesului. Inutil am arătat instanţei la ce torturi am fost supus (proba mea fiind chiar bocancii distruşi pe care îi încălţasem când am fost dus la proces) şi prin sentinţa numărul 1309/1949 am fost contamnat la 10 (zece) ani temniţă grea în baza articolului 209 cod penal.
  • În timpul anchetei, la presiunile constante : ” Cu cine ai avut legături ? ” , ” Cu cine ai avut legături ? ”, fără să mi se dea explicaţii , despre ce legături să vorbesc , am răspuns ” Am avut legături cu mai mulţi colegi de serviciu”, toţi ingineri ca şi mine, care au fost condamnaţi nevinovaţi: Inginer Iacobescu Ştefan – 7 (şapte) ani , Inginer Pop Septimiu – 1 (un) an , Inginer Cumpăta Dumitru – 3 (trei) ani şi Inginer Luca Niculae – 2 (doi) ani .Eu , care aveam “vină” de a mă întâlni cu un fost coleg de liceu pe nume Ion Păunescu , care se refugiase în 1941 în Germania , am primit 10 (zece) ani.

Fratele meu, Ioan Jijie, care avusese legături cu comandamentul legionar din ţară, a fost urmărit, arestat, decedând în închisoare de T.B.C. Pulmonar (vezi addenda la această declaraţie).

După condamnare am fost dus la Penitenciarul ” Jilava” unde am stat la aşa zisul “REDUIT”. Aici, în afară celorlalte lipsuri, am avut de suportat şi lipsa aerului – într-o celulă cu dimensiunile în plan de doisprezece(12) metri x cinci(5) metri şi cu o înălţime de patru(4) metri ( deci 240 metri cubi de aer) erau înghesuiţi 180 de deţinuţi iar singura sursă de aer – gemuleţul celulei – era astupată cu şipci de scândură.Deşi afară era “ger de Ianuarie” , pe cei de la primul etaj al priciurilor şi pe cei de la “şerpărie”(sub priciuri-direct pe ciment) “curgea” transpiraţia celor de la nivelul superior al priciurilor. ERA CA ÎNTR-O ETUVĂ! Deţinuţii stăteau dezbrăcaţi de haine şi cămăşi.

Când eram scoşi la aşa zisa “plimbare la aer” trebuia să trecem printre două şiruri de gardieni, conduşi de celebrul Ivanica şi care, din ordinul directorului , nu mai puţin celebrul Maromet, ne loveau cu ciomegele unde nimereau. Un distins ziarist evreu a fost atât de puternic lovit încât s-a prăbuşit la pământ în nesimţire. Ne-am oprit să-l ajutăm dar potopul de ciomege ne-a silit să fugim mai departe.Atunci l-am întâlnit ultima oară pe fratele meu care, legat cu lanţuri la mâini şi la picioare era în imposibilitatea de a evita loviturile de ciomag, eu protejându-l din partea dreaptă, sărind în sus să iau eu loviturile în locul lui. Era un coşmar demn de “Infernul” lui Dante.

De la “Jilava” am fost trimis la “Aiud” unde, timp de un an şi ceva am fost supuşi unui regim de înfometare, până când am fost scoşi la muncă în fabrică. De la şaptezeci şi cinşi (75) de kilograme cât aveam în momentul arestării ajunsesem la patruzeci (40) de kilograme – când am avut ocazia (în fabrică) să mă cântăresc.

După ce am executat o hală foarte mare pentru fabrica, drept “recompensă”am fost dus la celebra “Zarca”, după ce am stat o săptămână la carceră pe timp de vară (iulie) – împreună cu un evreu Bubi Finkelstein – fiindcă i-am spus unui informator (Pascaru) al ofiţerului politic care urmărea să-l pedepsească pe Finkelstein pentru că nu mai era cherestea în depozit “ca nu are el nici o vină pentru faptul că administraţia penitenciarului nu s-a îngrijit de nevoile depozitului” .

Din “Zarca Aiudului” am fost trimis la “Gherla” unde trebuia să execut o hală asemănătoare.”Reeducarea” se terminase dar directorul Goiciu şi locotenentul Mihalcea erau la fel de înverşunaţi împotriva deţinuţilor şi pentru faptul că am spus cuiva că “dacă a murit Stalin(1953), comuniştii ar trebui să se mai potolească” am fost băgat la “Zarca Gherlei” cu sfert de raţie alimentară timp de trei(3) luni, ajungând din nou la patruzeci (40) de kilograme.

După trei(3) luni am fost dus din nou la “Zarca Aiudiului” şi apoi în celulele de izolare.Când mi se împlinea condiţionalul de muncă a venit un maior din Bucureşti care mi-a promis că mă va elibera dar numai dacă accept să devin informator. Am refuzat! După alte şase(6) luni a venit iar cu propunerea, refuzându-l şi de data aceasta, rămânând în închisoare până la expirarea pedepsei de zece (10) ani. După expirarea pedepsei am fost dus la “Jilava” unde, din nou, acelaşi maior a venit cu propunerea de colaborare, la refuzul meu primind trei(3) ani de “administrativ” (în baza ordonanţei 10044/1958 şi a D.L. 89/1958, ani pe care i-am executat la “Noua Culme” muncind la cariera de piatră şi la “Periprava” – munci agricole.

Când mai aveam cam un an de executat din această pedeapsă suplimentară am fost luat din nou într-o anchetă foarte dură (la Ministerul de Interne) pentru că nu am vrut să declar despre un coleg de-al meu de facultate că ar fi fost legionar.

După un stagiu de mai multe luni la Ministerul de Interne am făcut un T.B.C. Ganglionar la cot şi am fost trimis la “Văcăreşti” unde mi s-a pus mâna în ghips.După ce mi s-a scos ghipsul am fost trimis disciplinar la “închisoarea din închisoarea Jilavă” – “celebra” Cazimca. Scurtă descriere: pereţi uzi, apa permanentă pe jos , lipsa aerului şi bezna totală, izolat singur în Cazimca. Cu două săptămâni înainte de termenul de eliberare am fost dus într-o celulă obişnuită cu alţi deţinuţi din care, la termen, m-am eliberat.

“Afară” a început un nou calvar: părinţii erau bolnavi şi bătrâni iar mie nu mi se elibera un act de identitate ca să mă pot angaja şi să-i ajut. La fiecare audienţă la organele de stat mi se cerea să colaborez (să devin informator al Securităţii) pentru a putea beneficia de drepturile fireşti ale oricărui om . Nu am acceptat acest “troc” şi am primit un act de identitate abia după încă doi ani, în urma căsătoriei. Înainte de căsătorie şi după am fost permanent urmărit, după cum rezultă din dosarul de la Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii (C.N.S.A.S).

Aceasta îmi este declarația pe care o susțin și o semnez.

15.12.2009

Gheorghe Jijie

Addenda

Despre fratele meu , Ioan Jijie , ştiu că a fost arestat în Bucureşti şi a trecut prin anchete extrem de dure , aplicandui-se diverse metode de tortură : curent electric , presiune continua până la alienare , introducerea lui în celule cu T.B.C.-isti evolutivi până la contractarea bolii. După acest moment , lipsa totală a asistenţei medicale până când a avut o hemoptizie masivă (trei gamele de sânge şi bucăţi din plămâni). Era prea târziu pentru a mai putea salva ceva şi a decedat la vârsta de treizeci şi nouă (39) de ani .

Acestea știu despre soarta fratelui meu, Ioan Jijie, pe care le declar, susțin și semnez

15.12.2009

Gheorghe Jijie

Faci un comentariu sau dai un răspuns?