Imagine de Ananta Sarkar de la Pixabay

Monica Buțu

Glasul clopotului se frânse în întuneric și ecou-i metalic lăsă doar toaca să se audă slab, sacadat, vestind începutul miezonopticii. Aflat printre monahi, acești lucrători ai mântuirii, aproape netrupești, din cauza veșmintelor ce se pierd în negura nopții, intri dintr-odată într-o lume dialogică a chipurilor: a chipurilor din icoane și a chipurilor rugătorilor. Între acestea – doar întunericul nopții și veșnicia.

     Te simți atât de mic și neînsemnat, ghemotocit într-un colț al bisericii vechi și totuși Dumnezeu privește la tine. Ți Se descoperă și te face să te descoperi așa cum ești cu adevărat. Într-un fel cum nu ți s-a spus până acum că ești: nu    ți-au spus nici părinții, nici cunoscuții, nici oglinda în care te privești zilnic și poate prea des. Aici ai ocazia să-ți cunoști printre alte chipuri propriu-ți chip, cel chemat să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu, chipul întreg, brăzdat de lacrimi, necosmetizat, liber de umbrele gândurilor lumești, deseori pătimașe și viclene, CHIPUL cel cu care ne vom prezenta la Judecată.

     Aici, la miezonoptică, te desprinzi în mod real din timpul fizic, firesc și intri într-unul al bucuriei veșnice.

     Vorbăria în care ne risipim zilnic este înlocuită aici de cuvânt: de rugăciuni și cântări psaltice. Privirea obosită la modul televizual își găsește frumusețea inițială pe care Dumnezeu a sădit-o ochiului curat. Auzul, pe care cuvintele omenești l-au pervertit, se curățește acum și devine simț lucrător spre cunoașterea tainelor dumnezeiești. Este într-adevăr timpul dumnezeiesc dat de de puterea rugăciunii și tăria privegherii – aceea care împiedică venirea ispitei.

     Îi urmăresc pe monahi, ca pe niște sfinți desprinși din icoane, cum pun metanie unul altuia și își dau îmbrățișarea frățească, și pașii lor mărunți, ca de cântare ușoară, cu care se îndreaptă spre chiliile adormite demult, în puterea nopții.

     Părăsesc și eu biserica ca un pelerin venit de departe și aștern pe hârtie câteva cuvinte ce-mi vor aminti mereu – prima miezonoptică, trăită intens și frumos, așa cum trăiești doar prima dată orice lucru bun ce ți se întâmplă în viață:

Metanii rupte din lumină lină

se frâng în miezonoptici liniștite

Ascult frânturi din glasul unui clopot

îngemănat în noapte

cu rugi

și pâlpâiri de candele aprinse.

Cădelniți de tămâie aduc lumină lină

ce pe figuri de sfinți și îngeri

se înalță.

Privesc – și-n ochi –

icoane vechi

îmi par că stau de taină

Grăiesc și eu în rugă

și-n picur lin de ceară

din nou lumina lină se coboară.  


Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un like și să distribuiți pagina de Facebook

Faci un comentariu sau dai un răspuns?