Rod Dreher se alătură luptei noastre pentru adevăr

Foto: Basilica

Înainte de toate, cine e Rod Dreher?

Este un scriitor și editor american al cărui nume întreg e Raymond Oliver Dreher Jr. S-a născut la 14 februarie 1967 în familia unui protestant (metodist) dintr-un mic oraș al statului Louisiana, St. Francisville, situat pe malul fluviului Mississippi. A absolvit Facultatea de jurnalism a Universității de Stat din Louisiana. Din 1997 este căsătorit și în prezent e tatăl a trei copii.

Aflu despre parcursul lui duhovnicesc dintr-un interviu luat de Cristian Curte și publicat în „Formula AS“, anul XXXI, nr. 1473, iunie 2021, pp. 26-27. Intrînd la șaptesprezece ani ca turist într-o veche biserică din apropierea Parisului, anume în Catedrala Chartres iese, prin voia Domnului Iisus Hristos, lămurit pe deplin de existența Sa. Apoi, din ce în ce mai limpede, simte că protestantismul nu avea un sîmbure de adevăr și în 1993, cînd avea douăzeci și cinci de ani, devine catolic. Mărturisește: Lucrînd ca jurnalist la New York, am aflat despre atît de multe rele care se petreceau în Biserica Catolică, despre abuzurile asupra copiilor, mușamalizate de episcopi, ceea ce mi-a provocat o criză spirituală profundă. Soția mea (catolică și ea din momentul căsătoriei – precizarea mea, M. F.) îmi spunea că simte pentru prima oară în viață că Îl pierde pe Hristos. […] Locuiam pe atunci în Dallas, Texas, și am hotărît să vizităm o catedrală ortodoxă. […] Cînd am intrat […], am știut că asta căutasem dintotdeauna, că asta mă așteptasem să găsesc atunci cînd am ales catolicismul. [Atunci] ne-am spus: „Aici sîntem acasă!“. Am primit Taina Mirungerii în 2006 și de atunci sînt un ortodox devotat[1].

Cartea Live Not by Lies: A Manual for Christian Dissidents apărută în 2020 la New York tradusă la noi Să nu trăim în minciună! Un manual pentru disidenții creștini[2] a fost lansată la Biserica Precupeții Vechi[3] în prezența autorului și a prefațatorului, pr. conf. dr. Gheorghe Holbea și mi-a parvenit prin amabilitatea unui enoriaș de la Biserica Adormirea Maicii Domnului, duminică 6 cireșar 2021. Am citit-o cît de repede am putut, subiectul fiind, așa cum m-am așteptat, de actualitate.

Fac mai întîi remarca omisiunii din titulatură a ghilimelelor, căci, după cum recunoaște Rod Dreher însuși la pp. 19 și 211, formularea imperativă cu valoare testamentară aparține lui Alexandr Soljenițîn, care, într-adevăr, în 1974 în ajunul exilului său forțat […] a publicat un ultim mesaj către poporul rus intitulat „Să nu trăim în minciună!“ […] Or, eseul laureatului premiului Nobel dă titlul cărții de față. A fost urarea de rămas-bun a lui Soljenițîn din care merită să citez, la rîndul meu, o premoniție tulburătoare pe cale să se îndeplinească în această „plandemonie“ lungită ca o peltea otrăvită pentru a trage spre pierzare cît mai mulți oameni: dacă ne dăm deoparte, atunci să încetăm să ne mai văicărim că cineva nu ne lasă să ne tragem sufletul – noi singuri o facem! Hai atunci să ne ghemuim și să ne pitim speriați, în timp ce tovarășii noștri biologi aduc mai aproape ziua în care gîndurile noastre pot fi citite și genele noastre modificate (p. 212)[4].

Înainte de a comenta cartea, preiau, corectînd ortografia și punctuația, cîteva observații critice parvenite prin internet: În această carte, remarcabil de profetică, Rod Dreher face din apelul mereu actual al lui Alexandr Soljenițîn „Să nu trăim în minciună“ punctul de plecare pentru un avertisment care debordează de curaj. Punctul său de vedere, anume că asistăm la nașterea unei societăți postcreștine, „pre-totalitare“, este imposibil de contracarat în lumina argumentației sale migăloase. (Ignat Soljenițîn, dirijor și pianist); Rod Dreher a scris, cu un simț anticipativ caracteristic, un manual neprețuit despre cum să trăiești neînfricat sub totalitarismele vechi și noi. Mai mult, cartea ne încurajează să ne păstrăm speranța și bucuria, chiar și în momentele cele mai sumbre. Este o încurajare de care avem nevoie, mai ales în zilele de acum, cînd crizele se succed una după alta. (Patrick Deneen, profesor de științe politice la Universitatea Notre-Dame); Această carte va spori reputația lui Rod Dreher de cel mai important gînditor creștin al vremurilor noastre. („Crisis Magazine“).

Pentru aceia dintre noi care ne mai păstrăm intactă memoria, acest scriitor venit de departe ne pune dinainte adevăruri care ne-au fost aproape. Ele aparțin unei realități monstruoase, care ne-a trecut prin carnea, prin oasele, prin creierele noastre ca roade otrăvite ale experimentului social-politic comunist hotărît a ni se aplica pe deasupra capetelor noastre de către „marile puteri“, așa cum se încearcă și acum, prin surorile și frații rătăciți, cîștigați de partea diavolului policrom devenit globalist. Dacă ieri-alaltăieri era vorba despre „cea mai bună și mai dreaptă societate de pe pămînt“, anume „societatea socialistă multilateral dezvoltată în care a fost înlăturată pentru totdeauna exploatarea omului de către om“, acum ni se propune deschis îngenunchierea consumerită și definitiva descreștinare. Cum bine ne trăgea un semnal de alarmă Ioan Enache în Cronica antihristului, cu zîmbetul pe buze mulți iau astăzi numele Domnului Iisus Hristos în batjocură din îndemnul celui cu trăsături de țap: Acești rătăciți sînt copiii satanei, fiindcă L-au părăsit pe Dumnezeu de mult. Și cu toate acestea, dacă s-ar lumina la minte și s-ar pocăi sufletește și trupește, ancorîndu-se în credința adevărată, ar avea șanse să redevină copiii lui Dumnezeu. Dar ei nu vor, le place în hamacul rătăcirilor. Sigur, Crucea lui Hristos cere efort și concentrare de resurse pentru a fi dusă![5]

Fără să fi știut, precum istoricul polonez Pavel Skibinski pe care-l citează Ron Dreher, că Occidentul nu mai e un loc sigur pentru noi (p. 127), tînăra nord-coreeană Yeonmi Park a urmat cursurile Universității Columbia constatînd curînd că nici Coreea de Nord nu este atît de dementă [încît să te forțeze] să gîndești în felul în care vor ei […] Credeam că America era diferită, dar am văzut atîtea similitudini cu ceea ce am trăit în Coreea de Nord, încît am început să mă îngrijorez. De bună voie, oamenii se cenzurează reciproc, se reduc la tăcere, fără să îi oblige nimeni la asta – după cum declara ea pentru pentru „New York Post“. Tînăra a conturat mai departe plastic realitatea familiară pînă în 1990 și oamenilor din România: în Coreea de Nord viața era alienată. Primul lucru pe care l-am învățat de la mama a fost că nu trebuie să șoptesc pentru că păsărelele și șoriceii m-ar putea auzi[6].

Dacă pun împreună astfel de păreri e fiindcă nu pot să mă gîndesc cu indiferență la grăbiții mei conaționali de a-și fi părăsit vatra multimilenară pentru o iluzorie libertate și un trai mai ușor, nimerind – vorba veche – din lac în puț!… Dar mai bine să-i dau cuvîntul americanului creștin ortodox care abia după scrierea cărții ce-mi prilejuiește aceste considerații a ajuns și-n cea mai greu încercată țară supusă experimentului totalitarist prin zeloșii politruci criminali marxist-leninist-staliniști trimiși de la răsărit care aveau să găsească, din păcate, suficiente cozi de topor pentru a-și duce la îndeplinire planul: Ceea ce îi sperie pe cei care au trăit sub comunismul sovietic este această similitudine: elitele și instituțiile elitei abandonează liberalismul clasic, de modă veche, întemeiat pe apărarea drepturilor individului și îl înlocuiesc cu un crez progresist care privește justiția și dreptatea în termenii grupurilor. Ele îi încurajează pe oameni să se identifice cu grupurile – etnice, sexuale și de altă natură – și să se gîndească la Bine și la Rău ca la o chestiune de dinamică a puterii între grupuri. O viziune utopică îi mînă în luptă pe acești progresiști, una care îi face să se simtă obligați să încerce să rescrie istoria și să reinventeze limba, pentru a le reflecta idealurile lor de justiție socială. Mai mult decît atît, acești progresiști ai utopiei modifică permanent normele în privința gîndirii, a exprimării și a comportamentului. Nu poți fi niciodată sigur dacă nu cumva cei aflați la putere nu te vor înhăța, etichetîndu-te drept „rău“, pentru că ai spus sau ai făcut ceva care era perfect în regulă cu o zi înainte. Iar consecințele încălcării noilor tabuuri sînt extreme, inclusiv pierderea mijloacelor de trai și reputația ruinată pentru totdeauna (p. 16).

Adîncit de peste trei decenii în istoria recentă a României înadins camuflată de profitorii securiști de ieri și de urmașii lor actuali care au deținut și dețin în continuare puterea economică și politică[7], am neglijat istoria popoarelor căzute și ele – dar într-o mai mică măsură – în ghearele fostei U.R.S.S. Mărturisesc astfel că, parcurgînd capitolele cărții lui Rod Dreher, pentru a treia oară – după ce-am citit, cîndva, edificatoarea Spovedanie pentru învinși a înstrăinatului Panait Istrati și mărturiile despre gulag ale laureatului Nobel deja pomenit – am avut o compasiune adîncă față de semenii mei de rînd trăitori în uriașul stat de la est de unde au izvorît de-a lungul istoriei atîtea rapturi și nenorociri pentru români. Înfrățiți zeci de ani în suferințe, s-ar fi cuvenit ca măcar după cele trei decenii scurse de la prăbușirea regimului comunist din Europa – adică în Ora 25 cum ar fi scris părintele Constantin Virgil Gheorghiu – să fi avut satisfacția unui proces al comunismului, similar celui al nazismului, care să zguduie din letargie toate popoarele pămîntului și să curme (măcar pentru un secol!) visurile de putere globalistă ale neomarxiștilor zămisliți de școala de la Frankfurt…

Ca și Sergiu Ciocârlan în Mărturisitorul de care vă temeți (2014), roman unde înfățișează impactul devastator al predicilor părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa pentru minciuna oficială ateistă din București, Oliver Bullough în Last Man in Russia (2014) consemnează publicistic rolul similar pe care preotul Dimitri Dudko și l-a asumat prin predicile sale pentru moscoviți. Adevărul din frazele acestor curajoși preoți creștini atrăgea în deceniul al optulea al secolului al XX-lea deopotrivă intelectuali și oameni simpli, tineri și vîrstnici, creștini și atei.

Cunoscînd și popularizînd prin articole și prin activitatea de la catedră viața și opera majorității mărturisitorilor-eroi din închisorile comuniste din România[8], cartea lui Rod Dreher îmi stimulează interesul să aprofundez didactic subiectul cercetînd și activitatea unor disidenți marcanți din țările fostului lagăr comunist precum pr. Tomislav Kolaković, František Miloško, Ján Carnogursky, Václav Benda, Iuri Sipko, pr. Jerzy Popiełuszko, Silvester Krčméry, Patrick Parkinson, pr. Dmitri Dudko, Alexandr Ogorodnikov, Viktor Popkov, Ján Simulčik, Pavel Kęska ș.a. Cum îmi voi valorifica strădaniile rămîne ca Dumnezeu să decidă prin aleșii Săi.

Dintre aceștia, mă opresc doar la medicul Silvester Krčméry, care a murit în 2013, una dintre cele mai importante figuri ale rezistenței catolice slovace anticomuniste (pp. 191-192). Este fratele de idealuri al lui Ioan Ianolide (n. 1919 -†1986), dar privilegiat față de mărturisitorul creștin ortodox român, căci a avut privilegiul unui proces în care și-a putut pleda cauza consemnată pentru posteritate: „Dumnezeu mi-a dat tot ce am, iar acum, că înfrunt persecuția din cauza Lui și sînt chemat să-mi profesez credința în El, eu să pretind că nu cred?! Să Îl neg pe El?!“[9] Spusele lui Ioan Ianolide ne-au parvenit intermediat: La proces, la ultimul cuvînt, Ionel Ianolide a fost singurul care, fără a implica pe altcineva, a declarat că acceptă cu bucurie să fie condamnat pentru credinţa pe care o are şi lupta pe care o poartă spre apărarea neamului românesc. Ca urmare, a fost condamnat la maximum de pedeapsă: 25 de ani muncă silnică. În momentul cînd i s-a comunicat condamnarea, a luat poziţie de drepţi, a privit spre cer şi figura i s-a luminat de o bucurie interioară revărsată în zîmbet pe întreaga figură. Oamenii autorităţii de stat erau uluiţi. Nu mai văzuseră aşa ceva pînă atunci[10]. Silvester Krčméry a avut zile de la Dumnezeu să apuce prăbușirea regimului comunist, probîndu-și afirmațiile din timpul anchetelor: „Nu vă vom lăsa să ne mînați să urîm sau să ne răsculăm și nici măcar să ne plîngem… Aici se află tăria noastră“ (p. 193), dar Mircea Vulcănescu, autorul celebrului îndemn testamentar „să nu ne răzbunați“ a murit martiric la Aiud, trupul lui fiind aruncat în Rîpa Robilor. Silvester Krčméry a avut putința să-și publice memoriile, să evanghelizeze în locuința sa din Bratislava, să se dedice bolnavilor dependenți de alcool și de droguri… Ioan Ianolide a muncit un timp ca angajat într-un laborator al Institutului de ştiinte Geologice, apoi în cadrul unei cooperative de produse artistice cu munca la domiciliu și nu și-a putut publica memoriile, scriind pe ascuns, urmărit de securiști între 1981-1984, fără putința revenirii sau a adăugirilor: am scris în pripă, pe furiș, singur și fără corecturi. Rog să se facă […]. Nu am avut documente, nici prieteni cu care să mă consult, nici cel puțin nu am putut citi cela însemnate, căci imediat ce o filă este scrisă, este bine ascunsă […] Am scris ca o mărturisire. Am scris ca un testament. Am scris cu speranța că aceste rînduri vor supraviețui mie[11]. El radiografia apostolic, pe ascuns, cu scrisul lui mărunt și grăbit: Nu i-a lipsit Occidentului nici puterea militară, nici cea economică și nici chiar cea politică pentru a se opune comunismului, ci i-au lipsit forța morală, conștiința veacului și simțul vremurilor. În aceste condiții, au fost țări din Răsărit care au făcut dovada unui eroism disperat, dar care s-au prăbușit pentru că Occidentul nu s-a opus puterii  sovietice […] Românii nu sînt lași, ci inteligenți. Ei nu se avîntă cînd știu că bătălia e inutilă, ci își dovedesc vitejia la momentul potrivit, pe care îl simt cu ascuțită intuiție[12]. Portretul moral al lui Silvester Krčméry îl face Rod Dreher astfel: În închisoare i s-a refuzat dreptul la o Biblie, moment în care s-a simțit recunoscător că își petrecuse ultimii cîțiva ani memorînd Scriptura. […] Tînărul medic a hotărît să fie unit în suferința lui cu cea a lui Hristos și să-și ofere durerea ca ofrandă adusă lui Dumnezeu, de dragul altor oameni persecutați (p. 192). Indirect, Ioan Ianolide e portretizat de mărturisitorul pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa la superlativ prin referire la cartea publicată postum: Din tot ce s-a scris despre închisori, din toată investigația psihologică a atîtor autori, toți înzestrați cu duhul mărturisitor, cartea aceasta este cea mai adînc duhovnicească, cea mai pătrunzătoare, cea mai în măsură să înțeleagă împreună cu toți sfinții ce este lățimea și lungimea, adîncimea și înălțimea, să cunoască iubirea lui Hristos cea mai presus de cunoaștere și să se umple de toată plinătatea lui Dumnezeu (cf. Efeseni 3, 18-19). Dacă ai îndoieli asupra mîntuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrăjmașului văzut și nevăzut prin puterea credinței și a rugăciunii, dacă te îndoiești de iubirea lui Hristos și de eficiența pocăinței, această carte, acest document duhovnicesc te va convinge[13].    

Revenind la incitanta lucrare a lui Rod Dreher care-mi prilejuiește aceste paralele, consemnez cu îngrijorare conexiunea între liberalism și teoria comunistă prin tentativele clare de subminare din ce în ce mai agresivă – în scopul distrugerii, desigur – a celor trei piloni ai oricărei civilizații viabile: națiunea, biserica și familia (cf. p. 127).

Ca și-n regimul de amară aducere aminte prăbușit asupră-ne din 1944 pînă în 1989, pervertirea limbajului este și-n prezent un mijloc de manipulare a gîndirii oamenilor. Neinspirat și cu siguranță desprins demult de trainica viață în mijlocul naturii, cineva a numit „de lemn“ limbajul politrucilor de odinioară. Am protestat imediat prin viu grai și în scris aflînd sintagma ce jignea nobila materie viu-urcîndă spre lumina divină, propunînd în schimb limba / limbajul de plastic pentru stilul căznit, la noi evident rusificat, în genere agramat și caraghios prin care se dorea coruperea totală a mentalului colectiv. Insist și cu acest prilej: nu lemnul, ci plasticul e potrivit metaforizării pervertirii limbii, căci acesta mort este de la bun început ca material artificial pretabil la plieri, înșelăciuni și nonvalori pe placul diavolului. În zilele noastre avalanșa de anglicisme suprapusă analfabetismului funcțional cronic al plagiatorilor sfertodocți paradoxal împlătoșați cu autobiografii și diplome calpe ce se îmbulzesc să ocupe diferitele sinecuri și fotolii alcătuind așa-zisa „putere“ perpetuează metoda. Am exemplificat în alte intervenții publice[14] abaterile gramaticale flagrante și ridicolul acestei limbi de plastic acoperite cu o plapumă prea mică prin sintagma „corectitudine politică“ pentru a nu mai insista aici. În aceeași ordine de idei, cu indignare am luat cunoștință recent despre aberațiile propuse de Parlamentul European într-un așa-zis „Ghid lingvistic“, destinat politicienilor și oficialilor, cu scopul de a trasa o nouă direcție care să îmbunătățească „limbajul incluziv“. Potrivit oficialilor, este interzis să folosești termeni ca „mamă“, „tată“, „trans“, „gay“ sau „lesbiană“, denumiri care ar putea fi lipsite de respect pentru anumite minorități etnice sau de gen (LGBT)[15]. Pînă la intrarea în uzul general a acestor recomandări, mai întîrzii în spinoasa problematică semnalînd un abuz la adresa libertății cuvîntului prin adoptarea în unanimitate (!?) de către Camera Deputaților la 30 cireșar 2021 a modificării articolului 369 din Codul Penal pentru a institui pedepse cu amendă ori închisoare de la 6 luni la 3 ani pentru persoanele care „incită publicul, prin orice mijloace, la violență, ură sau discriminare împotriva unei categorii de persoane sau împotriva unei persoane pe motiv că face parte dintr-o anumită categorie de persoane“. Înțeleg că este vorba iarăși despre o formă fără fond, adică despre o adaptare la fenomenul legislativ „hate speech laws“ sau „hate speech crimes“ din Occident, care, pedepsind acolo anumite incitări la ură ori la discriminare în spațiul public (inclusiv media), conduc la o (auto)cenzură similară, bag de seamă, aceleia din comunismul de la noi instaurat cu tancurile „prietenei de la răsărit“! Instituirea unor subiecte tabu precum, bunăoară, genocidul armean ori cel evreiesc se înscriu perfect în dogma „crede și nu cerceta“ pusă ignorant pe seama Bisericii de către ateii care n-au deschis niciodată o Biblie! Primejdia e iminentă, după cum putem observa citind un articol recent datorat editorialistului John Green în „American Thinker“: Egalitatea pentru persoanele care suferă de confuzie sexuală pare teoretic demnă de empatia noastră. În realitate, ea face ca bărbați dezbrăcați să se îmbăieze împreună cu fiicele noastre în vîrstă de șase ani ceea ce inspiră cu totul alte sentimente decît empatie. „Femeile perfect normale, cu penis“ (sic!) care participă în competițiile sportive feminine sînt în toate știrile. Stînga ne spune că trebuie să acceptăm percepția fiecărei persoane despre realitate chiar dacă acea persoană este confuză în privința sexului său. […] Dezbaterile despre Teoria Critică a Rasei (CRT), predată în școlile noastre, au izbucnit în toată țara. Protestele împotriva CRT din cadrul consiliilor școlare au devenit zgomotoase și tăioase. Un număr de state a adoptat legi care interzic CRT în școlile publice. Este bine și frumos să vrei să elimini rasismul, pînă cînd aceasta ajunge să îi facă pe copii să se urască pe sine. Sindicatele profesorilor și conducerile a numeroase școli combat aceste proteste. Aceiași oameni care ne spuneau în urmă cu cîțiva ani că fiecare puști trebuie să cîștige un trofeu – pentru că trebuie dezvoltată stima de sine – ne spun acum că trebuie să îi învățăm pe copiii noștri că sînt vinovați de păcate comise în urmă cu 200 de ani. Acești oameni nu sînt profesori, sînt politruci[16].

Cele trei condiții „corect politice“ care tind în ideologia americană să se generalizeze sînt echitatea, egalitatea și incluziunea. Aparent, primele două concepte n-ar putea pune pe gînduri pe nimeni – deși nu numai revoluția franceză a demonstrat cu prisosință ce fel de egalitate era vizată la vremea aceea, ci și ideologia în vogă din America zilelor noastre, după cum reiese din citatul redat în paragraful anterior! – dar incluziunea deja și-a dat arama pe față: nu implică numai lupta pentru drepturile migranților într-o țară oarecare sau ale semenilor handicapați ori prea săraci, așa cum rezultă din declarațiile de bune intenții ale unor ONG-uri ce doar pe naivi îi mai pot amăgi și conduce la susținere entuziastă; aspectul cel mai grav este acceptarea diversității – termen deloc benign social din perspectiva minorității lgbtq care se consideră discriminată și îndreptățită să impună majorității regulile sale de viață! Așa cum atrage atenția Rod Dreher, deîndată ce un individ își afirmă convingerile critice față de mult trîmbițatele drepturi ale membrilor acestei minorități (cum este, de pildă, legiferarea căsătoriilor homosexuale), ori numai sprijinul pentru cei angajați în lupta de afirmare (și a) drepturilor majorității, acela riscă excluderea socială, inclusiv concedierea din instituția unde lucrează! Cît de departe avansează răul în America de astăzi ne putem da seama dintr-un exemplu: un medic american născut în fosta URSS i-a mărturisit autorului cărții că ideologia justiției sociale îi obligă pe profesioniștii din medicină, ca el, să-și ignore studiile de specialitate și judecata profesională, atunci cînd vine vorba de sănătatea trans-sexualilor. El spune că nu este permis, în instituția unde lucrează, ca un medic să-și sfătuiască pacienții cu disforie de gen împotriva tratamentului cerut de aceștia, chiar și atunci cînd medicul are convingerea că nu este în interesul sănătății pacientului în cauză (p. 56).

Lecțiile istoriei par ignorate în prezent și de guvernanții din Europa. Hannah Arendt avertizase că experința tragică a totalitarismelor secolului al XX-lea n-ar trebui ignorată: o minoritate hotărîtă, abilă și sprijinită financiar poate ajunge la putere pe fundalul indiferenței ori al blazării generale. În vremea noastră – comentează cu dreptate îngrijorat Rod Dreher – cei mai mulți oameni privesc sminteala politic corectă a radicalilor din sfera universitară ca pe ceva care nu merită atenție și îi persiflează cu porecle ca snowflakes („fulgi de zăpadă“) și Social Justice Warriors („războinicii justiției sociale“). Este o greșeală gravă. În radicalizarea clasei mai largi a elitelor, războinicii justiției sociale („trupele SJW“) joacă un rol istoric similar celui al bolșeicilor din Rusia prerevoluționară. Rîndurile trupelor SJW sînt pline de tineri „educați“ [dar nu instruiți în sens pedagogic – nota mea, M. F.], secularizați, aparținînd clasei mijlocii [la noi din familiile de securiști – nota mea, M. F.], roși de vinovăție și de anxietate pentru propriul statut privilegiat, înstrăinați de propriile tradiții și disperați să se identifice cu ceva sau cu cineva care să le ofere un sentiment al întregului și al scopului. Pentru ei, ideologia justiției sociale – așa cum o definesc nu învățăturile Bisericii [pe care, deși nu le cunosc, le resping disprețuitor: „vrem spitale nu catedrale!“ – nota mea, M. F.], ci teoriile critice din lumea universitară – funcționează ca o pseudo-religie. […] Adepții cultului justiției sociale din zilele noastre sînt palide imitații ale lui Lenin și ale aprigilor lui discipoli (cf. p. 57). Paralela poate merge și mai departe; deci să luăm aminte: La fel ca revoluționarii marxiști din Rusia, războinicii SJW cred că știința este de partea lor, chiar și atunci cînd afirmațiile lor sînt neștiințifice. De exemplu, activiștii trans-sexualismului susțin cu tărie că ideologia lor radicală are baze șiințifice solide; oamenii de știință și medicii care îi contrazic sînt scoși cu forța din istituțiile lor sau [sînt] intimidați să păstreze tăcerea. […] Ei cred că, după ce omenirea va fi eliberată de lanțurile care ne-ar (sic) ține prizonieri – apartenența la rasa albă, patriarhat, căsătorie, binaritatea de gen și așa mai departe –, vom avea parte de un mod de viață care va fi cu totul nou și, cu certitudine, mai bun (p. 58). Atrag atenția cititorilor acestui eseu critic că, din păcate, ceea ce se întîmplă în America nu este prea departe de ceea ce sîntem nevoiți să trăim noi înșine în prezent. Oare artificiala separare „vaccinați-nevaccinați“ conducînd la injustiții groaznice nu se bazează pe o falsă percepție a realității? Oare dogma „crede și nu cerceta“, flagrant neștiințifică, nu se aplică vîrtos în privința „vaccinurilor“ așa-zis anticovidice? Oare de ce sînt evitați, discreditați, intimidați medici reputați precum românii Răzvan Constantinescu și Flavia Groșan ori specialiști precum Robert Malone, inventatorul tehnologiei ARNm, Alexandra Henrion-Caude, geneticiană specializată în ARN, cărora li se pot adăuga Margarite Griesz-Brisson, Peter McCullough și cei paisprezece experți care au trimis în gerar 2021 o scrisoare către „The Lancet“ despre originea de laborator a virusului? Cum altfel decît neștiințifice (deci evident strîmb ideologice) pot fi denumite atacurile la adresa unor personalități contemporane de excepție?

Ce soluții de viață ne sugerează creștinul ortodox Rod Dreher? Dacă ai devenit discipol într-o credință care ia în serios vorbele [Sfîntului] Apostol Pavel, cînd spune că suferința pentru Hristos este un cîștig și ești gata, așa cum a fost familia ortodoxă Kaleda, să trăiești cu mai puține așteptări de reușită lumească, îți va fi mai ușor să rămîi drept, în picioare, pentru adevăr (p. 114). Și mai clar-amănunțit: Noi slujim un Dumnezeu Care a creat toate lucrurile cu un scop. El ne-a arătat în Biblie și, mai ales, în Evanghelii cine sîntem și cum să trăim în armonie cu ordinea sacră pe care El a creat-o. El nu vrea admiratori. El vrea adepți care să-L urmeze. Iisus Hristos, A Doua Persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu a suferit cu omenirea ca să mîntuiască omenirea. El ne cheamă să fim părtași la Pătimirile[17] Lui, de dragul nostru și de dragul lumii. El nu ne promite nimic altceva decît Crucea. Nu fericire, ci bucuria binecuvîntării. Nu avuție materială, ci bogăția spiritului. Nu libertate sexuală ca abandon erotic, ci libertate sexuală înăuntrul angajamentului iubitor, al sacrificiului reciproc. Nu putere, ci dragoste (pp. 165-166).

Lăsînd la o parte sfiiciunea ori tăcerea din falsă smerenie, după opinia mea, creștinătatea are obligația să-și afirme convingerile prin toate mijloacele disponibile. Timpul mărturisirii a venit, nu-i cu putință expectativa. Generația noastră e chemată să nu stea deoparte, luînd pildă de la înaintașii care s-au opus bolșevismului cu prețul libertății și al vieții, după cum o atestă memorialistica apărută după 1990. Sfinții închisorilor români ne cheamă din Cer să nu (mai) trăim în minciuni – fie ele și oficiale. Să rostim cu glas puternic Adevărul, mereu gata de fapta bună, mergînd neabătut pe Calea urcîndă spre Viață, după modelul lui Iisus Hristos. Curaj!

București, 15-19 cuptor 2021

[1] Pentru cititorii grăbiți dar curioși copiez de pe internet o listă de lucrări semnate Rod Dreher: Dezavantaje crocante: modul în care birkenii Birkenstocked, grădinarii organici iubitori de arme, fermierii evanghelici de cultură liberă, mamele de școală la domiciliu, iubitorii de natură din aripa dreaptă și tribul lor divers al conservatorilor contraculturali planifică să salveze America (sau cel puțin partidul republican), New York, Crown Forum. ISBN 9781400050642. (2006). Micul drum al lui Ruthie Leming: o fată din sud, un oraș mic și secretul unei vieți bune, New York, Grand Central Publishing. ISBN 9781455521913. (2013). Cum Dante îți poate salva viața: Înțelepciunea care schimbă viața celui mai mare poem al istoriei, New York: Regan Arts. ISBN 9781941393321. (2015). Opțiunea Benedict: o strategie pentru creștinii dintr-o națiune post-creștină, New York, Sentinel. ISBN 9780735213319. (2017). Live Not by Lies: A Manual for Christian Dissidents, New York, Sentinel. ISBN 9780593087398. (2020).

[2] Traducere de Smaranda Nistor, prefață Gheorghe Holbea, București, Editura CONTRA MUNDUM, 2021, 224 p.

[3] https://www.facebook.com/watch/live/?v=152008070280457&ref=watch_permalink

[4] Cf. orthodoxytoday.org/articles/SolhenitsynLies.php. (p. 222).

[5] Ioan Enache, Cronica antihristului, Bacău, Editura Studion, p. 181. Un articol critic pe marginea cărții am publicat în „Noul euxin“ nr. 26/2021 (https://mihaifloarea.wordpress.com/2021/04/29/noul-euxin-nr-26-2021/), reluat în „Revista de lingvistică și cultură românească“.

[6] Ștefan Constantinescu, A fugit de dictatura lui Kim și a ajuns în America spălată pe creier, articol publicat la https://www.activenews.ro/externe/A-fugit-de-dictatura-lui-Kim-si-a-ajuns-in-America-spalata-pe-creier-%E2%80%9ENici-macar-Coreea-de-Nord-nu-este-atat-de-dementa-167530 (accesat la 23 cireșar 2021).

[7] Iată doar o constatare în sprijinul celor afirmate de mine: În comerțul exterior și segmentele adiacente, Securitatea avusese plasați 2426 de ofițeri acoperiți, din totalul ei de 15.312 cadre, cîte număra în decembrie 1989. Foștii securiști sînt beneficiari ai pensiilor speciale, care sînt plătite prin Ministerul Afacerilor Interne. Nici cuantumul acestora nici numărul lor exact nu a fost vreodată dat publicității, întrucît ei au ieșit la pensie după 1990 din nou-createle „servicii de informații“ și aceste date ca și „dosarele de cadre“ privind activitatea lor sînt clasificate pînă astăzi ca „secrete de stat“ (v. Marius Oprea, Dezvăluiri. 2.426 de foști „acoperiți“ ai Securității au „privatizat“ comunismul. Acum au pensii speciale cf.   https://www.mediafax.ro/editorialistii/ancheta-2-426-de-fosti-acoperiti-ai-securitatii-au-privatizat-comunismul-acum-au-pensii-speciale-19133812?fbclid=IwAR3xqN-log-7xcJK4ZgTvXy0AWkAodgyJTHY6IEz58mi-uW2UmwDrveFRvA

[8] Instrumentul didactic pe care l-am folosit se numește Literatura din temnițele comuniste – manual alcătuit pe baza unor fascicule de zece-cincisprezece pagini trimise electronic elevilor mei de-a lungul anilor 2003-2017 cînd am profesat în Liceul Tehnologic de Metrologie „Traian Vuia“ din București. Preocupărilor mele în domeniu a răspuns pînă în prezent doar Centrul de excelență în istoria culturii și civilizației românești.

[9] Cf. This Saved Us, p. 163, citat de Rod Dreher la p. 193.

[10]Ion Popescu, Alexandru Virgil loanid, Ioan Ianolide – un avvă al temnițelor comuniste https://fericiticeiprigoniti.net/ioan-ianolide/1147-ioan-ianolide-un-avva-al-temnitelor-comuniste

[11] Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă, București, Editura Christiana, 2006, p. 15.

[12] Idem, pp. 196, 197.

[13] Idem, Un nevrednic cuvînt înainte la o carte de mare și sfîntă vrednicie, p. 6.

[14] V. serialele mele de articole Să respectăm limba română este o elementară dovadă de patriotism! și Hapul lingvistic.

[15] Cf. Smart Radio (v. Anand-Sergiu Donca Cuvintele „mamă“ și „tată“ nu mai pot fi folosite, întrucât „dăunează limbajului incluziv“. Nici „oameni sănătoși“ nu e în regulă. Lista completă a cuvintelor de evitat în Parlamentul European, articol publicat la 17/03/2021 înehttps://r3media.ro/mama-si-tata-nu-mai-pot-fi-folosite-intrucat-dauneaza-limbajului-incluziv-lista-completa-a-cuvintelor-de-evitat-in-parlamentul-european/dIn

[16] Am adaptat tacit ortografia și punctuația la 18 cuptor 2021. Cf. https://www.activenews.ro/opinii/America-se-trezeste-O-schimbare-profunda-se-petrece-in-Statele-Unite-167880?utm_source=browser&utm_medium=push&utm_campaign=movalio

[17] În text, traducătoarea Smaranda Nistor optează în necunoștință de cauză pentru „Patimile“ – noțiune care, deși frecvent uzitată din păcate, contrazice firea divină a Mîntuitorului, Care a fost Om fără de patimi, deci fără de păcat! Una e să pătimești, adică să înduri (ocări, bătăi, torturi pînă la moarte) și alta e să ai patimi!


Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un like și să distribuiți pagina de Facebook

Faci un comentariu sau dai un răspuns?