Pledoarie pentru pedagogia dragostei
Foto: Doxologia
Se pomenește adeseori în Evanghelie despre Învățătorul Iisus Hristos (rabi în aramaică și în idiș). Cei luminați din vrerea lui Dumnezeu înțeleg că El, Care S-a autodefinit Calea, Adevărul și Viața a întemeiat o școală a iubirii prin relațiile dintre El și ucenici, prin învățăturile transmise indirect (pilde, parabole, aluzii) și direct prin rugăciuni (Tatăl nostru, Fericirile) și mai ales prin viața Sa pilduitoare. De unde-I izvora iubirea Dumnezeiască rezultă din gestul făcut de Însuși Tatăl Ceresc: așa de mult a iubit lumea, încît pe Însuși Fiul Său unic L-a lăsat jertfit pe Cruce pentru mîntuirea neamului omenesc.
Cel mai bine a definit dragostea Sfîntul Apostol Pavel: Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mînie, nu gîndește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată […] (Sfîntul Apostol Pavel, Epistola I către Corinteni, cap. 13).
În literatură, Pollyanna creată de Eleanor Porter mi se pare personajul cel mai apropiat de Iisus Hristos ca pedagogie implicită, trăită. Ea aduce celor din jurul ei bucuria, chiar dacă urcușul cotidian e dificil și jertfa e obligatorie.
În pedagogia românească actuală există cîteva concepte neavenite potențate absurd de ideologia neomarxistă între care competiția, joaca și digitalizarea.
Competiția e bună pe stadioane; în clasă creează o îndîrjire, o suprasolicitare ambițioasă, o alergătură după note mari, după aprecieri și diplome, după seci performanțe adesea fără legătură cu practica și fără rezultate imediate în viața reală. Competiția activează în individ egoul care intră în luptă cu restul lumii. O învățătoare cu experiență observa: Competiţia are ca avantaje efectele pozitive în plan motivaţional, dar i se poate reproşa faptul că cel mai adesea se constituie într-un factor ce determină conflict şi comportamente agresive de grup. Ea determină interacţiune slabă între colegi, încercări de a-i împiedica pe ceilalţi să obţină performanţe, lipsă de comunicare, neîncredere, frustrare, nesiguranţă, anxietate, neputinţă la copiii mai puţin dotaţi intelectual (de aceea se recomandată ca aceasta sa fie folosită la copiii cu niveluri cognitive apropiate). Dacă în clasele structurate competitiv elevii obţin note bune numai dacă unii din colegii lor obţin note slabe, în clasele organizate în manieră cooperantă elevii sunt apreciaţi pozitiv şi ajung să aibă rezultate bune în condiţiile în care ceilalţi membri ai grupului au aceleaşi rezultate. Competiţia poate fi benefică atunci când elevii cooperează în grupuri mici împotriva altor grupuri. (Carmen-Cristina Diaconu, Învăţarea prin colaborare versus competiţie în Revista electronică Didactic.ro).
Joaca nu e propriu-zis o metodă de învățare, căci are ca scop principal recreerea, dobîndirea unei anume stări de înălţare în afara sferei utilităţii sau necesităţii materiale, asociată cu sentimentul libertăţii, al bucuriei, al destinderii (cf. J. Huizinga, Homo ludens, București, Editura Univers, 1977). Cunosc teoriile enunțate și dezvoltate de D. B. Elkonin (v. Psihologia jocului, București, Editura Didactică şi Pedagogică 1980), pe baza observațiilor teziste ale sovieticului L. S. Vîgotsky, de Ioan Cerghit (v. Metode de învăţămînt, Iaşi, Editura Polirom, 2006) – citați de Sorin Cristea (cf. Jocul – o perspectivă pedagogică, în „Didactica pro…“, nr. 2 (60) din 2010 – https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Jocul_o%20perspectiva%20pedagogica.pdf) – ele acoperă însă activitatea educativă din mediul familial, din creșe, din grădinițe și cel mult din învățămîntul primar, clasele I – a III-a; dar alcătuirea unui capitol „Joc și joacă“ în manualele de limba română destinate claselor a IX-a ține de o concepție bizară pe care am pus-o în conexiune cu „spiritul ludic“ ce s-a dorit o trăsătură a p(r)ostmodernismului (rîsul fiind, de fapt, o atitudine estetică străveche, nicidecum o invenție a modernității!). Cum paremiologia include hazul de necaz realității cotidiene, accept veselia și în pedagogie dar nu principial/dogmatic, ci în calitate de pauză relaxantă! Năzuința copilului este de a deveni asemenea oamenilor mari, cu atribuții serioase, cu responsabilități reale; de mic, el e fascinat de ceea ce aparține oamenilor mari, de la obiecte, cuvinte, expresii, tonuri și gesturi pînă la profesii și demnități; pe copilul sănătos psihic îl stimulează ceea ce e periculos, misterios din comportamentul și din recuzita adulților; de joacă e loc berechet în timpul liber, dar nu în timpul cursurilor școlare; a lua în joacă literatura, matematica, fizica, istoria, anatomia și fiziologia îngroșînd aspectele hazlii e o greșeală; iar a scoate în evidență cîte genuri a inventat Occidentul desacralizat satanic în locul celor două ființări complementare biblice masculină/bărbatul și feminină/femeia nu e pedagogie, ci bătaie de joc.
Digitalizarea cu ajutorul telefonului, al tabletei, al calculatorului distanțează oamenii, creează o realitate falsă, virtuală, un surogat de viață; în perioada plandemică învățămîntul on-line funcționînd ca înlocuitor – precum nechezolul de odinioară înlocuia cafeaua! – a ridicat pe noi culmi analfabetismul funcțional. În plus, digitalizarea vine în completarea ideologiei globalizării și a transumanismului.
Este eronată ridicarea la rang pedagogic a distracției la nivel gimnazial, ce n-are legătură cu forjarea caracterului. E păguboasă tendința de a face din programul școlar o eternă recreație la care, prin contribuția marotei reformatoare denumite descongestionarea programei (de fapt s-a vizat și se vizează suprimarea materiilor incomode mentalității globaliste precum istoria, religia, limba română, morala) se ajunge la compromiterea actului pedagogic și, în ultimă instanță, a însuși rolului Școlii.
Pedagogia autentică are nevoie, pe lîngă aspectele materiale (spații adecvate, un instrumentar suficient format din manuale, biblioteci, laboratoare, calculatoare etc.), de profesioniști capabili, de vocație, stăpînind un limbaj potrivit vîrstei copiilor și tinerilor, hărăziți din belșug cu răbdare și tact dar, înainte și mai presus de orice, în stare de a iubi necondiționat.
Fără Iisus Hristos – Pedagogul Iubirii – adus în clasă nu formal, printr-o icoană sau o carte de rugăciuni, ci împreună cu bătăile inimii lor, educatorii, învățătorii și profesorii nu sînt decît roboți întîmplători, interșanjabili. Elevii simt instinctiv aceasta și adeseori nu se supun impostorilor, oricît de atent lucrate le-ar fi planurile de lecții și oricît de patetice le-ar fi pledoariile învățate pe de rost din tratate pseudoștiințifice uscate, neroditoare.
Învățămîntul românesc are acută nevoie de dragoste. Majoritatea celor care ne conduc astăzi n-au habar de Hristos, de patriotism, de cinste și jertfelnicie. Sînt slugi preaplecate și bine retribuite ale neprietenilor românilor disprețuitori ai tradiției, ai progresului național.
Să ne rugăm stăruitor pentru dascăli, pentru elevi și pentru părinții lor ca măcar viitorul să fie favorabil românității.
7 mărțișor 2022
- MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet. Intrați zilnic direct pe site pentru a vă informa, abonați-vă și contactați-ne: aici.
Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un Like și să distribuiți pagina de Facebook.
MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează.