Ce este discriminarea etnică? Este Eminescu «marele luminător de conştiinţă hotărât de Dumnezeu pentru români»?

Irina Airinei: După cum cunoaşteţi, în România, discriminarea etnică este interzisă prin lege. Atunci, dumneavoastră, ca cetăţean român, cu ce drept vă permiteţi să vă situaţi mai presus de lege, şi să definiţi naţiunea pe baza criteriului etnic, adică rasial? Şi doi: ce vă face să fiţi atât de sigur că Eminescu ar fi «marele luminător de conştiinţă hotărât de Dumnezeu pentru români»? 

Radu Mihai CRIŞAN: Stimată doamnă, onoraţi radioascultători, Într-adevăr în România discriminarea etnică este interzisă prin lege. Dar, tot în România, ca de altfel peste tot în lume, realitatea eredităţii este confirmată de ştiinţa geneticii.

Şi-atunci, când, pe de o parte, însăşi sociologia din mileniul INTERNET-ului atestă faptul că „apartenenţa etnică configurează identitatea persoanei”; ba mai mult chiar, că „orientează procesul cunoaşterii psihologice prin implicarea noţiunilor de etnotip şi conduită etnică”, iar pe de alta, în esenţă, rasa din biologie este sinonimul etniei din sociologie şi al naţiunii din politică, acuzaţia ce-mi aduceţi începe să se clatine serios. Şi ca să vă convingeţi că este complet lipsită de fundament, vă rog, servindu-vă de discernământul pe care v-am mărturisit că vi-l admir, să-mi spuneţi în ce măsură a recunoaşte pur şi simplu existenţa ca atare a unei realităţi obiective (etnia română), este totuna cu a solicita să fie discriminată pozitiv, adică favorizată, în raport cu alte realităţi, la fel de obiective ca şi ea (etniile conlocuitoare).

Iar pentru că m-aţi provocat prevalându-vă de legile ţării, care, cum just spuneţi, sunt obligatorii pentru toţi cetăţenii ei, vă rog să cumpăniţi un pic declaraţiile făcute în presa centrală chiar la începutul acestei veri, de către un reprezentant al unei etnii conlocuitoare, potrivit căruia, membrii ei se consideră îndreptăţiţi la discriminare pozitivă faţă de elementul românesc, invocând o “privare de multe drepturi şi o robie, suferite amundouă din partea majoritarilor români”, dar fără să explice, totodată, de ce bunăoară, dacă erau într-adevăr atât de odios trataţi aici, nici vitregiţii nu făceau vreun demers să părăsească ţara, nici conaţionalii lor de peste hotare nu conteneau să imigreze în ea.

Şi, dacă tot veni vorba de reparaţii şi de favoruri, de ce, de pildă, ar fi oare etnicii români, sau chiar şi alţi cetăţeni ai ţării, neîndreptăţiţi să ceară statului român privilegiul de a fi discriminaţi pozitiv, drept compensaţie pentru valul de dispreţ pe care-l revarsă străinătatea asupra lor, urmare atitudinii nedemne manifestate curent peste graniţe de mulţi dintre membrii etniei revoltate? Etnie ce, culmea, în pofida notorietăţii prejudiciului pe care atitudinea în cauză îl provoacă României, beneficiază, după cum chiar ea recunoaşte public, atât legal cât şi efectiv, de privilegiul respectivei discriminări… Hm… O fi legalul întotdeauna şi legitim? Şi, de ce dacă revoltaţii sunt atât de mult pătrunşi de spiritul dreptăţii, continuă dezinvolt să măsoare cu măsură dublă, prezentându-se în străinătate ca cetăţeni, dar solicitând în ţară tratament de etnici? Iar ceea ce iarăşi găsesc a fi de o gravitate extremă este sinonimia pe care legislaţia ţării o face între cetăţenie şi naţionalitate, concepte care, de fapt, exprimă realităţi diferite: – cetăţenia: starea juridică a unui om de a fi supus al unui stat naţional; – naţionalitatea: apartenenţa prin naştere a unei persoane fizice la o anumită etnie. Acesta este încă un motiv pentru care am rostit apăsat cuvântul «cetăţeni». Căci, atâta vreme cât, de pildă, pe fiecare paşaport, indiferent de etnia titularului său, va sta scris NAŢIONALITATEA: CETĂŢEAN ROMÂN, orice infracţiune de drept comun comisă peste graniţă de către persoane care fac parte din orice altceva numai din naţia română nu, va fi pusă de străinătate în seama neamului românesc, care nu a săvârşit-o… Mai mult, va fi exploatată duşmănos împotriva lui chiar înlăuntrul ţării, prin acţiunea dizolvantă a atâtor şi-atâtor organe de presă care, în relatarea evenimentelor, ignoră cu desăvârşire esenţiala diferenţă de care-am vorbit. 

Referitor la cea de a doua dumneavoastră întrebare: Dacă expresia folosită de mine «marele luminător de conştiinţă hotărât de Dumnezeu pentru naţiunea română», consideraţi că este inadecvată pentru Eminescu, vă rog să-mi sugeraţi dumneavoastră cum s-ar cuveni să calific un om care, în doar două vorbe spus:

– este părintele ideologiei naţionale moderne în evoluţia noastră;

– care dintre toate geniile neamului românesc rămâne şi azi singurul care a investigat toate domeniile de activitate fundamentale naţiunii şi a avansat soluţii pentru propăşirea lor;

– şi care şi-a întemeiat întregul sistem de gândire (străbătut de la un capăt la altul, ca de un fir roşu, de primatul adevărului şi al iubirii de neam) pe valorificarea organică a raporturilor dintre naţional şi universal, conţinutul său potenţând experienţa şi tradiţia românească, prin ceea ce le este compatibil şi le-ar putea fi folositor, din marele izvor de înţelepciune: omenirea.*

*Radu Mihai CRIŞAN, EMINESCU INTERZIS – GÂNDIREA POLITICĂ –  Criterion Publishing, București 2008, p. 38-40 

• MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet. 
• Intrați zilnic direct pe site pentru a vă informa. Contactați-ne: aici.
• Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un Like și să distribuiți pagina de Facebook.

MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează