Ieri m-a durut deodată un cal. Tare, până la rădăcină m-a durut.

Foto: verticalonline.ro

Prinseseră niște polițiști locali un minoritar cu căruța plină de fier vechi și-l fugăriseră printre mașini, cu sirenele pornite și isterie de claxoane, pe undeva prin Fundeni, în timp ce căruța aia, slabă și lungă, ca un soldat întors dintr-un lagăr de prizonieri, sărea borduri și făcea slalom printre mașinile dintr-o coloană. Încremenisem cu ochii în televizor și din fundal auzeam pe unii râzând de polițiști, că ce fazani. Unul îl înjura pe țigan, că mai dă-l încolo și pe ăla, să-și caute drakku un serviciu la salubritate și să lase șterpeleala de metale și metaloizi din tabelul periodic al vieții. Și-n hohotul ăsta de râsete generalizate, pe mine mă durea calul ăla până-n adânc, acolo unde vorbesc în șoapte cu Duhul Blând, acolo unde m-a coborât Înviatul meu când i-a zis în evanghelia de azi lui Petru ”mână la adânc”. Acolo mă durea calul ăla. Biciuit până la sânge, hăituit de toți, cu sirenele alea-nfipte în creier, biciuit și înspăimântat, alergând nu știe nici el unde și cărând în spate toată ipocrizia unei specii ticăloșite. Visându-se mânz sugând, cu ochii închiși a voluptate. Dorindu-și să moară de-atâta oboseală, să-i cadă hamurile alea ca niște armuri pe care le poartă în războiul altcuiva, să moară și să alerge fericit pe un câmp verde și plin de ierburi de mestecat, într-o turmă de mustangi liberi și îndrăgostiți de nori.

Am tăcut și m-am făcut ghem în mine, n-am zis nimic, discuția s-a mai învârtit un timp în jurul subiectului, pierzându-și din masă prin centrifugare. Războiul și criza resurselor. Apoi despre Putin. Aici am ieșit puțin din muțenie și i-am zis și eu vreo două din adâncul inimii. În același snop de știri văzusem o rusoaică în lacrimi, domnule reporter, zicea, am doi băieți, i-am crescut singură și mi i-au luat să-i ducă pe front să omoare băieții altor mame. L-am înjurat suculent și lung, păcatul meu să fie, pe el și pe toți tâmpiții care mănâncă oameni ca pe semințe, antropofagii postmoderniști.

Și seara, când credeam că a murit calul ăla, că a tăcut cumva și ochii ăia însângerați de spaimă s-au închis în mine și-o să-l uit, deschid psaltirea și încremenesc, ”unii se laudă cu căruţele lor, alţii cu caii lor, iar noi ne lăudăm cu numele Domnului Dumnezeului nostru!” – psalmul 19.

Doamne-al meu, nu că mă mâni prin adâncuri sunt mâhnit, ci că de fiecare dată mă întorci de-acolo, ars de tot. Nu te supăra, dar tare mă mai doare calul ăla-al Tău, îi tot aud copitele sfârtecându-mi pielea aia de pe dinlăuntru, placenta de lumină în care m-ai îmbrăcat pe dedesubt, în care m-ai omorât și m-ai înviat de-atâtea ori. Și fă-i cumva loc prin curte și lui, calului hoț de metale, și când îl auzi că-ți fornăie obosit la poartă dă-i un braț de raze din porția mea, și spune-i să ne ierte. O să-l recunoști după spinarea roșie de sânge și după dragostea mea.

de Crin-Triandafil Theodorescu


  • Suntem cenzurați online/pe rețelele de socializare. Zilnic, puteți accesa site-ul pentru a vă informa.
  • Contactați-ne oricând.
  • Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un ,,Like” și să distribuiți pagina de Facebook (conținut exclusiv).
  • Pentru o presă independentă, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservatorContează pe ȘTIRI ce contează!

Lasă un răspuns