POCĂINȚĂ ȘI EUHARISTIE

  O tânără bogată era mare iubitoare de monahi, mai ales de sfinți pustnici. Îi căuta prin deșert și le oferea bucate de post și burdufuri de apă. Mare milostenie este să dai apă cuiva prin pustietățile Egiptului! Din păcate, trecând anii tânăra a intrat în niște cercuri dubioase și vicioase, împrietenindu-se cu fel și fel de fete desfrânate… În puțin timp, influențată fiind de anturaj, ea însăși a devenit desfrânată. Făcea la casa ei mari petreceri cu multă băutură, care se încheiau cu orgii inimaginabile.. Ce mai rămăsese din creștina aceea curată, de la început?…

Vestea despre căderea tinerei în ghearele satanei a ajuns până la sfinții pustnici. S-au vorbit între ei și au hotărât ca unul să meargă la ea acasă. Poate, poate va pleca urechea la sfaturile omului lui Dumnezeu…

Când a ajuns pustnicul la poarta fetei, nu vroiau să-i deschidă. “Ce să caute cerșetorul acesta la prealuminata noastră stăpână??”, ziceau slugile. Totuși s-a iscat zarvă și tulburare în curte, iar stăpâna, adică frumoasa curtezană, creștina milostivă de mai demult, a auzit. Ieșind ea însăși la poartă, îl vede pe bătrânul slab și uscat la față și îl recunoaște! Este ca lovită de trăznet… Se înroșește la față, se bâlbâie… Prietenii ei depravați încep să râdă de bătrân batjocorindu-l. Ea îi oprește cu asprime. “Spune, Părinte sfinte, ce vânt te-aduce la poarta mea”? Atât îi spune bătrânul: “Noi frații, am auzit de căderea ta și vrem să-ți spunem că nu-i bine ce faci”! Atât i-a zis, nimic mai mult.

Tânăra se albește la față. Îi spune cu voce stinsă pustnicului: “Să mergem, Părinte”. Și pleacă amândoi în clipa următoare. Fără să salute pe nimeni, fără să ia desagă cu merinde, fără haine groase pentru noapte… Nimic. Doar rochia de pe ea.

Cei doi merg cale lungă… Se face noapte târziu. Se așază în genunchi amândoi ca să se roage. După două ceasuri, bătrânul, ostenit de atâta drum făcut, pune capul pe o piatră (cum dorm pustnicii de obicei), și adoarme. Fata rămâne în genunchi, plecându-și des fruntea la pământ. “Doamne, iartă-mă! Doamne al meu, miluiește-mă! Eu ca un om am greșit, dar Tu, ca un Dumnezeu bun și de oameni iubitor, mă iartă și mă miluiește”! Astfel de cuvinte rostea ea…

Dimineață, când se trezește bătrânul, o vede pe tânără întinsă. Crede că doarme… Dar când se apropie ca să o trezească, ce să vadă? Fata era moartă! Și atunci pustnicul nostru înțelege ce s-a întâmplat: atât se întristase milostiva tânără iubitoare de monahi pentru păcatele ei, că inima îi cedase, provocându-i moartea! Nisipul era ud împrejurul ei… Plânsese și se tânguise. Lacrimile, al doilea Botez… Murise botezată și iertată! Se mântuise!

Bătrânul a dat slavă lui Dumnezeu, uimit de bunătatea Lui. Atâția ani de păcate grele, și se mântuise tânăra desfrânată într-o noapte! Adevărata pocăință… “În ce vei fi găsit, în aceea vei fi judecat”, afirmase Domnul nostru mai demult.

De multe ori vorbesc oamenilor despre pocăință, dar am impresia că nu sunt înțeles. Azi am avut plăcerea să vă povestesc această istorioară perfect adevărată (e din Pateric), să v-o relatez cu propriile mele cuvinte. Probabil mulți o știați deja. Haideți să medităm împreună la această întâmplare! Să ne gândim și la femeia păcătoasă care a spălat cu lacrimi picioarele Domnului: “Iartă-se păcatele ei cele multe, că mult a iubit”! Și la femeia prinsă în adulter, iertată de Hristos în câteva minute: “Nu te-a osândit nimeni? Mergi, nici Eu nu te osândesc”! Să ne gândim la tâlharul de pe Cruce: “Adevărat îți spun: astăzi vei fi cu Mine în Rai”!

Poate ceea ce credem noi despre Domnul nu este chiar corect.. Poate Domnul nostru Iisus Hristos nu este Cel pe Care ni-L imaginăm noi.. Poate El preferă câteva clipe de plâns pe picioarele Lui, în locul unor lungi ani de pocăință “căldicică” și plictisită.. Poate la Domnul nostru nu anii sunt importanți, ci suspinele sincere…

Nu spală păcatele grele anii în care creștinul stă departe de Trupul lui Hristos… Nu! Ani scurși inutil, când păcătosul încetează să mai lucreze ceva pentru sufletul său: “Și-așa nu mă împărtășesc… Subiectul pocăinței îl voi amâna câțiva ani”! Așteptând să treacă anii impuși “prin canon” de către preot, de multe ori creștinii cu păcate grele nu mai fac nimic. Se blochează definitiv…

Eu sunt împotriva acestei linii duhovnicești. Am citit cu toții viața Sfintei Maria Egipteanca. După ani și ani de păcate grele, s-a spovedit și a primit IMEDIAT Sfânta Împărtășanie! Pocăința s-a făcut DUPĂ PRIMIREA EUHARISTIEI, nu înaintea ei! De unde putere, fără Domnul?

Gândiți-vă la ce v-am scris. Avem nevoie de curaj: voi credincioșii, ca să încercați o pocăință adevărată, cu lacrimi, ca cele amintite de mine mai sus. Noi preoții, ca să dăm Trupul Domnului fără frică creștinilor care plâng, care suspină… Să înțelegem că taina mântuirii noastre a început pe Golgota și se împlinește atunci când un om cu privirile sfioase și cu inima zvâcnind de emoție primește în gură “Sfintele lui Hristos Taine”. Abia atunci “Mielul lui Dumnezeu spală păcatul lumii”.

Așa să ne ajute Dumnezeu!