Mânăstirile României. Prima parte: turnuri și fresce
Foto: Radioamen.ro
de Paul Kingsnorth
După unele unele măsurători statistice (vezi aici), România este cea mai religioasă țară din Europa. Prin aproape toate datele colectate, țările creștine ortodoxe din Europa de Est își iau credința mai în serios decât țările catolice din vest sau decât țările protestante, care sunt așezate, în principal, de-a lungul marginilor continentului. Ar trebui să spun mai degrabă „fostele țări protestante” pentru că, așa cum am mai scris aici în trecut, aceste țări – inclusiv țara mea, Marea Britanie – sunt acum post-religioase. Credința a fost înlocuită de politică, ideologie, activism sau idolatria materială și tehnologică pe care o numim „progres”.
Toate acestea înseamnă că până nu demult nu am văzut niciodată o cultură creștină adevărată, de felul celei care caracteriza și țara mea cu multe secole în urmă, și cum țara mea adoptivă, Irlanda, fusese până de curând. Am putut vedea de aproape culturi religioase înfloritoare, dar au fost întotdeauna în afara continentului meu natal: budismul în Ladakh, islamul în Maroc și Indonezia, hinduismul în India. Credeam că trebuie să mergi numai în astfel de locuri pentru a vedea acest lucru numit „religie” în acțiune. Aici, în Occident, din experiența mea, cele mai multe mănăstiri care au rămas sunt fie ruine pitorești (vezi aici), fie niște cămine a doi sau trei frați sau surori în vârstă, care încă păstrează credința într-o țară în care oamenii au părăsit-o.
Nu trebuie să fii tu însuți religios pentru a înțelege semnificația acestui lucru. Abia dacă știm ce înseamnă acest lucru numit „religie”, însă din moment ce ne-a modelat pe toți – indiferent dacă suntem conștienți sau nu de asta – și continuă să domine lumea, e limpede că e ceva important, care contează. Tentativa modernității occidentale de a construi societăți post-religioase, bazate pe „valorile iluministe” ale științei, rațiunii, individualismului liberal și restul, este foarte tânără din punct de vedere istoric și pare să se afle încă în desfășurare. După părerea mea, acest lucru se datorează faptului că pur și simplu nu funcționează. Oamenii sunt făcuți să se roage, să caute divinul, să se întoarcă spre centru. Într-un cuvânt, avem nevoie de Dumnezeu, indiferent dacă știm sau nu, și dacă nu-L avem, vom pune altceva destul de rapid în locul Lui. În unele privințe, aceasta a fost o nouă descoperire pentru mine. În alte feluri, am știut-o dintotdeauna.
Oricum. Recent am petrecut două săptămâni în România cu familia mea. Am petrecut mult timp rătăcind și stând în mănăstirile acestei țări, iar asta ne-a deschis ochii. Am văzut mai întâi o nouă țară pe care nu o vizitasem și am putut vedea cam cum trebuie să fi fost a noastră. Am văzut o cultură religioasă înfloritoare în inima Europei: mănăstiri locuite de sute de oameni, tineri de douăzeci și ceva de ani devenind călugări, toate acestea fiind mai degrabă o tradiție vie decât o piesă de muzeu. Prietenii români îmi spun că această tradiție nu mai e la fel de bogată ca odinioară: modernitatea își ia tributul, iar Mașina nu cunoaște granițe. Poate că așa e, dar totuși: să te miști într-o țară în care sunt biserici și mănăstiri construite peste tot și unde pârâul care se mișcă prin ele încă poate curge liber: asta e cu adevărat ceva deosebit. Cred că sunt lucruri pe care noi, oamenii pierduți din occident, trebuie să le învățăm de aici.
Multe dintre mănăstirile din România sunt medievale – și o arată. Iată, de exemplu, mănăstirea Putna din Moldova, poate cea mai cunoscută instituție religioasă a țării. În timp ce eram acolo, călugării m-au rugat să vorbesc despre Mașină unui grup de tineri studenți ortodocși, ceea ce ar putea explica norii de furtună care se adună:
Aici este Dragomirna, o mănăstire de călugărițe. Arată ca un castel din secolul al XVII-lea – pentru că asta și este. Este greu pentru cineva din Marea Britanie să înțeleagă complexitatea uluitoare a istoriei României, dar în esență ea înseamnă să fii invadat la nesfârșit din toate părțile. Ruși, otomani, maghiari: toți au trecut pe aici la vremea lor. Crenelurile nu erau pentru spectacol.
Probabil că cele mai cunoscute clădiri de cult din România sunt mănăstirile pictate din Bucovina. Aceste clădiri din secolele al XV-lea și al XVI-lea, cele mai multe dintre ele fortificate, cu ziduri înalte și turnuri de pază, sunt renumite pentru frescele lor exterioare incredibile:
Aceasta este Moldovița, una dintre multele mănăstiri pictate pe care le-am vizitat. Scenele exterioare urmează, în general, același model și spun povești similare (în mare parte biblice), dar fiecare mănăstire are stilul său unic – și culoarea sa unică. Aceasta datează din 1537:
Așa cum e ceva obișnuit în România, tradiția de a picta mănăstiri în acest mod nu este moartă, ci continuă. (…) – integral pe Alternativa de Bun-Simț.
Partea a doua a articolului o găsiți aici.
Traducere după https://paulkingsnorth.substack.com/p/intermission-monasteries-of-romania
- Suntem cenzurați online/pe rețelele de socializare. Zilnic, puteți accesa site-ul pentru a vă informa.
- Contactați-ne oricând.
- Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un ,,Like” și să distribuiți pagina de Facebook (conținut exclusiv).
- Pentru o presă independentă, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Contează pe ȘTIRI ce contează!