ziaruldeiasi.ro

Un eveniment editorial: publicarea volumului “Lumea ca o zi de vineri. Din jurnalul unui preot misionar” (Editura Doxologia, Iaşi, 2021). Nu e puţin lucru să publici azi o carte cu binecuvântarea Părintelui Mitropolit Teofan al Moldovei şi Bucovinei şi cu un cuvânt înainte entuziast al lui Andrei Pleşu, care constată că în paginile lucrării se împleteşte “cu atâta naturaleţe cateheza cu libertatea spirituală, cu surpriza (nearogantă) a interpretării, cu experienţa de viaţă şi, când e cazul, cu umorul” (p. 10). Dar, când este vorba de Părintele Ioan-Florin Florescu, pe mine – din 1997, de când l-am cunoscut – nu mă mai miră nimic. În sensul bun, curat. Precum sunt “uimirea şi cutremurul” (p. 55), cele care ne ţin vii în Biserică.

Cine i-a urmărit blogul – “Jurnal scoţian” – între 2018 şi 2021, nu va regreta să-i recitească textele, de data aceasta imprimate pe hârtie tipografică. Nu doar pentru că ele sunt revăzute de autor, ci şi pentru modul în care sunt desfăşurate – aparent, fără o logică anume -, ca pietre îmbinate pe un drum străvechi, ce conduce spre un tărâm încă neatins deplin.

Întreg volumul e surprinzător. Chiar şi titlul e menit să ridice multe sprâncene, chiar şi de la frunţi burduşite de teologie: “Lumea ca o zi de vineri”. Cum adică? Iată cum: “Din Vinerea Mare, răstignirea Sa n-a mai încetat niciodată. (…) O lume încremenită într-o zi de vineri, spre care privesc mereu ochii lui Iisus. O coborâre într-un infern în care se cântă Bach. Un nesfârşit Paşte al Crucii în aşteptarea Paştelui Învierii” (p. 112).

Precum titlul, şi cartea e ca o zi. O zi cu Părintele Ioan-Florin Florescu.

O zi cât un an liturgic. De la Bobotează la Crăciun şi de la cuvinte ale Domnului la viaţa Sfântului Nicolae, pe toate le înţelegi altfel. Nu diferit – altfel; parcă-s noi toate, deşi cunoscute. “Dacă n-am iertat, nu ni se va ierta nici nouă (Matei 6, 15), dar nu ca răzbunare a lui Dumnezeu, ci pentru că, neştiind ce este iertarea adevărată, vom fi incapabili să o primim pe a noastră, chiar atunci când o vom aştepta cel mai mult” (p. 97). Credinţa se naşte doar din iubire, ca “mişcare a inimii”, iar nu “direct din legi şi dogme”, precum “credinţa fanaticilor” (p. 62). “Milostenia are, inevitabil, conştiinţa superiorităţii, mila are doar conştiinţa dragostei de frate. Milostenia este pomană, mila creştină este pomenire (p. 90).

Doctor în Filologie şi autor de studii de traductologie biblică, Părintele Florescu este printre puţinii teologi de azi care are autoritatea de a răscoli sensurile adânci, nealterate ale cuvintelor Sfintei Scripturi: “Nu-mi rămâne decât să sper că, într-o zi, o nouă traducere a Bibliei se va afla printre priorităţile Bisericii noastre, ca să nu mai supărăm auzul lui Dumnezeu cu tălmăciri neîndemânatice” (p. 108). Iată şi “un exemplu de opacitate semantică a traducerii la infinitele subtilităţi ale Logosului” (p. 131): “Căci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă (Luca 1, 37) ar fi, într-o traducere “cu un pic de grijă la stil”: “Nimic din ce s-a spus nu va fi fără puterea lui Dumnezeu” (p. 131). De unde şi teribila concluzie: “Nimic nu există până nu este spus (p. 132).

O zi cât istoria recentă a României. Una în care inima sângerândă a Părintelui Florescu ne aduce aminte de Regele Mihai sau de Lucian Pintilie, de exodul “românilor de pretutindeni” sau de Mitropolitul Iosif de la Paris. În care îţi aminteşti de orele în care se spunea că “tirania în ţara noastră a luat sfârşit” (p. 216) sau te poţi alerta privind “tipul de progresism care practică interzicerea opiniilor contrare programului său şi dreptatea ostracizării celor incomozi ideologic” (p. 74). O Românie care vrea să uite de greutăţi şi necazuri măcar de sărbători. Dar, când “peste două sute de mii de copii din România trăiesc în sărăcie”, “Sfântul Nicolae nu este o sărbătoare a ghetelor pline, ci o amintire a picioarelor goale” (p. 211).

O zi ţesută din fulgurante evocări autobiografice. Părintele Florescu nu se sfieşte să se arate şi ca ucenic neîndemânatec în faţa stareţului (duhovnicului) său, Părintele Clement, şi ca păstor de suflete care mângâie, învaţă, mustră – “crucea ta o să fie abia atunci când ai să duci nenorocirea altuia, nu pe a ta” (p. 110) -, dar ştie şi când să dea zece lire unui beţiv să-şi ia o sticlă de vin bun – gest spontan ce l-a transformat pe acel om într-unul “nelipsit de la slujbe”, dându-i încredere să găsească, ulterior, un “serviciu stabil” şi “o casă decentă” (p. 89)! (…) – integral pe ziaruldeiasi.ro, autor: pr. Constantin STURZU.


  • Suntem cenzurați online/pe rețelele de socializare. Zilnic, puteți accesa site-ul pentru a vă informa.
  • Contactați-ne oricând.
  • Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un ,,Like” și să distribuiți pagina de Facebook (conținut exclusiv).
  • Pentru o presă independentă, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservatorContează pe ȘTIRI ce contează!

Lasă un răspuns