Gînduri la comemorarea a opt decenii de la bătălia de la Cotul Donului-Cotul Domnului

historia.ro

Strigă către conștiințele noastre sîngele românesc vărsat în brumar-undrea 1942 în Cîmpia Calmucă. Acolo, la Cotul Donului-Cotul Domnului – după cum scria patriotul creștin Vasile Șoimaru într-o carte-document[1] – acum optzeci de ani a căzut la datorie, printre cei peste 150000 de militari-martiri, cel puțin și un Sfînt Fără Nume, despre care ne vorbea prin 2009-2010 veteranul de război și excepțional dotatul doctor Iosif Niculescu (†31 undrea 2012). Așa susținea și la 27 răpciune 2012, cînd l-au intervievat Vasile Șoimaru și Roxana Iorgulescu-Bandrabur:

Eu cred, domnule Șoimaru, că această rîvnă a dv., încununată de succes [cele șase drumuri făcute pînă în prezent în zona conflagrației – notă M. F.], și posibilitatea care mi-a fost mie oferită, să fac acest film [este vorba despre documentarul Eroism și jertfă pe Frotul de Est, realizat în 2010 de Fundația Creștină „Părintele Arsenie Boca“, pe care l-am prezentat și eu cu prilejul comemorării organizate joi 17 brumar 2022, la Biserica Adormirea Maicii Domnului – notă M. F.], că nu mie mi-a trecut prin minte, se datorează unui semn ceresc… Unul, măcar, dintre cei morți acolo, la Cotul Donului, își are moaștele de Sfînt în acel pămînt și Acela lucrează din Cer: m-a luminat pe mine să fac filmul și pe Șoimaru l-a trimis la Cotul Donului în acest an [2012 – notă M. F.]… De aceea trebuie de găsit locul printre mormintele comune, de găsit moaștele Acelui martir, Acelui Sfînt român, Care zace în Stepa Donului… Îmi pare rău că eu sînt deja nonagenar, mai aproape de centenar, că m-aș mai porni o dată pe jos la Cotul Donului, că mai țin minte potecile spre mormintele comune ale ostașilor români…[2]

Într-un articol-testament datat 26.09.2012, medicul primar chirurg Iosif Niculescu arăta:  În aceste momente grele de bătrîneţe şi boală, în cursul rugăciunilor de pocăinţă pe care le fac mai cu osîrdie de trei ani de cînd s-a început cercetarea divină, trec şi eu aşa cum a spus-o Sfîntul Ioan al Crucii, prin aşa zisa: „noapte întunecoasă“. Privind înapoi la trista mea viaţă mi-am adus aminte că, paralel încercărilor prin care am trecut, [culminînd cu acelea de] pe front (mai ales în campania de la Cotul Donului), de fiecare dată prima reacţie în faţa primejdiei era să fac semnul Sfintei Cruci şi, cînd am putut, am consemnat evenimentul şi salvarea, aşezînd o troiţă prin care să imortalizez clipa în care (după socotinţa mea), graţie invocării Sfintei Cruci, fusesem salvat. Am învățat aceasta de la Mihai Viteazul. Modestele mele contribuţii la statornicirea Cultului Sfintei Cruci să săvîrşească şi celor care citind aceste rînduri să înveţe a face la fel.[…]

Am fost întotdeauna în prima linie, pe front şi la spital unde era primejdia mai mare. M-am închinat mereu, chiar de zece mii de ori pe zi, nu m-au atins nici gloanţele şi nici cele mai mişelnice nelegiuiri.

De aceea vă spun închinaţi-vă neîncetat şi Sfînta Cruce o să vă salveze. Pe ea este lumina cea Sfîntă – cine o poate birui?

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Amin.[3]

Dr. Iosif Niculescu avea să plece la Dumnezeu la sfîrșitul lui 2012, în vîrstă de 98 de ani, după ce făcuse aceste capitale mărturisiri pentru posteritate, să-L întîlnească pe Sfîntul Fără Nume ori, probabil, pe Sfinții Fără Nume căzuți la Cotul Donului…

În amintirea jertfelniciei fără seamăn a majorității românilor iubitori ai țarinii străbune și, totodată, ca mărturie a harului expresiv al unora dintre acești anonimi pe ale căror oase a putut fi edificată o bună parte a statului român modern, autorii volumului Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare citează o perlă a liricii pe care aș fi inclus-o spre memorare și analiză într-un manual de literatură (în situația că s-ar fi putut împlini visul meu pedagogic de a avea un învățămînt de stat ridicat la înălțimea moralei creștine, cu educatori, învățători și profesori trăitori creștini):

                                Nu plînge, Maică Românie

Nu plînge, Maică Românie,

Că am să mor ne᾽mpărtășit!

Un glonț pornit spre pieptul tău,

Cu pieptul meu eu l-am oprit…

Nu plînge, Maică Românie!

E rîndul nostru să luptăm

Și din pămîntul ce ne arde

Nicio fărîmă să nu dăm!

Nu plînge, Maică Românie!

Pentru dreptate noi pierim;

Copiii noștri, peste veacuri,

Onoare ne vor da – o știm!

Nu plînge, Maică Românie!

Adună tot ce-i bun sub soare;

Ne cheamă și pe noi la praznic,

Cînd România va fi Mare!

(Versuri găsite în ranița unui soldat mort în toamna lui 1918, pe Muntele Sorica din Carpați)[4].

Ion Iachim, un prozator român de frunte (n. 1 gerar 1950, Cornova), fiu al unui militar salvat prin voia Proniei Cerești din infernul calmuc, a realizat o trilogie care, de asemenea, ar merita studiată într-o Școală românească neîncorsetată („corect“ – sic!) politic: Decameron basarabean (2005), Cireșe pentru Mareșal (2012) și Ninge aspru la Cotul Donului (2017). Din acest al treilea răscolitor roman (cartea am primit-o în dar de la același neobosit și foarte drag prieten Vasile Șoimaru din Chișinău), a cărei cronică literară am publicat-o în nr. 17 / 2018 al „Revistei de lingvistică și cultură românească“[5], am ales să schițez dinaintea auditoriului din 17 brumar a.c. tensiunea momentelor de luptă și îndeosebi portretul sufletesc al militarului român trimis la datorie dar abandonat-trădat de un aliat nevrednic:

Ostașii români, răriți tare după tirul de artilerie de la început, se mirau de iureșul compact al inamicului. Veneau și veneau. Ei nu știau că votca luată înainte de atac și ordinul nr. 227 al lui Stalin „Nici un pas înapoi!“ îi făceau pe ruși eroi.

Apoi tunurile românești, care mai erau „vii“, au încetat, unul după altul, să tragă. Li se terminaseră obuzele și, în relativa liniște ce se așternuse deasupra pozițiilor românești, se auzeau gloanțele bîzîind pe deasupra ostașilor sau fîșîind în pămîntul acoperit cu zăpadă. Altele se loveau de scutul tunului, turtindu-se, ca niște muscoi în plin zbor ce iau contact cu parbrizul unui camion.

Bateriile anticar tăceau.

Alături mai bătea o mitralieră antitanc. Părea să fie o mitralieră germană MG-42. După vreo două tiruri a amuțit.

– A fost ucis cățelarul sau i s-au terminat și lui benzile…, observă Moțmășcat.

Tunarii din bateria vecină au pus trotil în țevile fiecărui tun și le-au aruncat în aer. Servanții lui Damaschin nu aveau nici trotil.

S-a auzit un murmur de mirare și groază. Ostașii priveau spre Don. Acolo carele de luptă rusești, cărora li s-au adăugat niște colaci umflați, treceau rîul, deveniseră tancuri amfibii. Ostașii români, care nu mai aveau muniție, au început să alerge ca niște arierați spre spatele frontului. Îi coseau și gloanțele, și obuzele trase din tancuri… Vînturile s-au zburlit și ele. Băteau în rafale, ca niște benzi de oțel.

Lazăr Bujor, ochitorul de tun, dacă i s-au terminat obuzele, a luat închizătorul de la tun în brațe, ca pe un copil mort, și a pornit încet în retragere. Din ochi îi curgeau lacrimi de durere, de neputință… [6]

Războaiele nu constituie soluții în nicio situație geo-politică, oricît de complicată ar fi ea și doar creștinismul oferă cu adevărat calea conviețuirii armonioase planetare. Numai că, prin uneltele sale aservite unor false teorii, potrivnicul iubitor de minciună, de trădare și de moarte atrage mereu de partea lui indivizi bolnavi de lăcomie, de grandomanie ori de-a dreptul posedați demonic care studiază și se perfecționează în arta dezbinării, a urii camuflate în interese globale.

Cele petrecute la Cotul Donului au valoare exemplară, de aceea n-avem dreptul să uităm. Noi, românii, avem încă timp să tragem concluzii, cercetînd istoria necolorată sovietic a celui de-al doilea război mondial; dar se pare că diavolul a intrat în criză de timp – dovadă cele petrecute în vecinătatea țării noastre, pe un vast teritoriu locuit de strămoși ai strămoșilor noștri, dar acum aflat sub administrație satanic pocită ce susține confruntarea fratricidă și interesele economic-strategice ale acelorași păpușuri ce-au regizat plandemonia.

Să învățăm, deci, din teribilele confruntări armate de ieri și de azi și să nu încetăm să înălțăm rugăciuni fierbinți Sfintei Treimi să înceteze grabnic nebunia ațîțătorilor satanici ai războaielor din lume și în special a acelora răspunzători de confruntarea ruso-ucrainiană. Să ne rugăm, de asemenea, ca pe conducătorii vremelnici ai românilor din prezent să-i lumineze ori să-i împiedice Tatăl Ceresc, Fiul Cel Unul Născut și Duhul Sfînt Mîngîietorul de a lua decizii angajante practic în favoarea vreunuia sau altuia dintre beligeranți, mai ales ținînd cont de flagrantele fărădelegi antiromânești istorice ale acestora.  

București, 19 brumar 2022


[1] Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare, ediția a doua, revăzută și completată, autori Vasile Șoimaru, Iosif Niculescu, Gheorghe Pârlea, Roxana Iorgulescu-Bandrabur, cu texte de Mircea Vulcănescu, Nichita Stănescu, Radu Gyr, Ion Iachim, Vasile S. Popa, Iancu A. Constantin, Gheorghe și Andrei Nicolaescu, Gheorghe Dobrescu, Viorel Cojocaru, redactor și prefațator Vlad Pohilă, Editura Balacron SRL, Chișinău, 2013.

[2] Op. cit., p. 27. Pe pagina de titlu a volumului primit în dar de la generosul prieten cărturar, călător neobosit și în ultima vreme politician-patriot Vasile Șoimaru – coordonator, autor al proiectului Românii din jurul României și rafinat artist fotograf grație căruia volumul este îmbogățit sugestiv prin Capitolul XV. Cotul Donului și Stepa Calmucă în imagini de ieri și de azi (pp. 161- 200) – am primit dedicația datată 2 undrea 2014: Pentru profesorul Mihai Floarea, cu aleasă prețuire și recunoștință din partea autorului.

[3] https://poruncaiubirii.agaton.ro/articol/262/cultul-sfintei-cruci-m%C4%83rturii

[4] Cf. op. cit., p. 159. Am îndreptat tacit ortografia și punctuația.

[5] V. Ion Iachim despre Donul deloc liniștit (1942-1943)

[6] Ion Iachim, Ninge aspru la Cotul Donului, Editura Serebia, Chișinău, 2017, pp. 65-66.


  • Suntem cenzurați online/pe rețelele de socializare. Zilnic, puteți accesa site-ul pentru a vă informa.
  • Contactați-ne oricând.
  • Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un ,,Like” și să distribuiți pagina de Facebook (conținut exclusiv).
  • Pentru o presă independentă, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservatorContează pe ȘTIRI ce contează!

Lasă un răspuns