Neobositul Dumitru Gălățan-Jieț

Am mai scris laudativ despre etnologul octogenar, de profesie doctor stomatolog, Dumitru Gălățan-Jieț[1]. Mi-a făcut plăcere să-i prefațez una dintre cele peste treizeci de cărți[2] publicate de-a lungul prodigioasei sale activități desfășurate cu har și însuflețire patriotică exemplară.

Trimiterea poștală de la miezul acestui foarte blînd termic gerar[3] – pentru care îi mulțumesc pe această cale – mă obligă să revin: Momârlanii din Valea Jiului în paginile revistei „RĂSTIMP“ din Drobeta Tr. Severin (Editura Măiastra, Tîrgu Jiu, 2022) este o apariție publicistică meritorie, ce denotă o nobilă și pilduitoare pasiune lucrătoare din partea unui exemplu de vitalitate intelectuală și de neobosită scrutare întru scoatere în lumină a tradițiilor locale păstrate cu sfințenie într-o zonă europeană pe care oficialitățile ignare o tratează programatic cu indiferență, căci nu ține de ideologia neomarxistă/globalistă luarea în considerație a specificului național. Pecinginea indiferenței cuprinde, din nefericire, atît o bună parte a românilor ademeniți viclean după 1990 să-și vîndă forțele creatoare aiurea (spre folosul dar, de regulă, cu pecetea nerecunoștinței locuitorilor îngîmfați nu numai ai „bătrînului continent“!), cît și a acelora rămași printre noi, dar cu mințile răsucite să militeze taman „pentru o țară ca afară“ (sic!).

Ei bine, parcă spre a le atrage atenția înadins tocmai acestor indiferenți de serviciu, cartea pe care o semnalez evocă bogat ilustrat valori autentice aparținînd unui trecut cu care foarte puține neamuri din lume se pot mîndri: mesteca (guma de mestecat a oierilor), boata de Cloșani, împletitul coamei cailor, nunțile, oieritul, îngroparea morților în grădini, colindul oierilor din Parîng, strînsul finilor, nedeile, brezele etc.

Primul dintre cele nouăsprezece articole republicate în acest volum apărut prin generozitatea lui Emil Ilie Părău de la S.C. COMEXIM R. Lupeni este Comunitatea momârlanilor din Valea Jiului refuzată și jignită în continuare de dicționare, pe care l-am amintit într-un articol recent din serialul meu intitulat Hapul lingvistic [4]. Am explicat pe larg în articolul Dacii de ieri și de astăzi din Valea Jiului publicat în numărul 24 / 2020 al „Revistei de lingvistică și cultură românească“ – la care deja am făcut trimitere în nota din introducere – eroarea definirii termenului momîrlan în care persistă abdicînd deontologic echipele academice datoare să actualizeze dicționarele explicative ale limbii române. Nici echipele aparent mai flexibile ale site-ului https://dexonline.ro/ , care și-au mai adaptat / rotunjit pe ici pe colo inventarul definițiilor, n-au habar de realitatea lingvistică semnalată; așa se explică tonul îndreptățit din titlul articolui reluat în carte. Propun din nou celor care au ochi de citit și minte de priceput să ia aminte că realul sens propriu al substantivului momîrlan este: jian, membru al comunității de pe întinsul Văii Jiului, din satul Răscoala pînă în Cîmpu lui Neag, Dealul Babii și înălțimea Merișorului; autohton, locuitor de vatră al zonei, crescător de animale, urmaș al dacilor liberi.

Pentru un eventual dicționar enciclopedic s-ar cuveni făcut și adaosul: denumirea apare în deceniile al V-lea – al VI-lea ale secolului al XIX-lea, cînd în zonă au fost aduși ca muncitori forestieri pentru deschiderea minelor de cărbuni italieni din Belluno, Udine și Friuli – așezări din nordul Italiei – cunoscători ai păstorilor din Marmolada, zonă muntoasă din Alpii Dolomiți. Uimiți de asemănarea ciobanilor marmolani cu jienii, precum uimiți fuseseră și locuitorii Romei cînd a ajuns acolo în 1896 Gheorghe / Badea Cîrțan și l-au descoperit dimineața adormit în cojoc la baza Columnei exclamînd „un dac a coborît de pe Columnă!“, italienii angajați în Valea Jiului i-au numit și pe localnici „marmolani“. Conform etnologului Dumitru Gălățan-Jieț: „Prin fenomenul fonetic de metateză MARMOLANUL de atunci al italienilor a ajuns MOMÎRLANUL de azi cu derivatele sale: «momîrlan – momîrlance»“ (v. Petrila – vatră de istorie și tradiție românească , Tîrgu Jiu, Editura Măiastra, 2019, p. 29).

Alte interesante articole reluate în carte sînt – așa cum deja am anticipat enumerativ parțial: Mesteca, guma de mestecat a oierilor (produs natural dintr-o varietate de rășină – cf. p. 29), Boata de la Cloșani (Mehedinți) – via Răscoala (Valea Jiului) (cu umor aici se redă versificarea: De nimica nu mi-e frică, / Ca de boata cu verigă, / Și de unt cu mămăligă – p. 39), Împletitul coamei cailor (fenomen depășind posibilitățile de înțelegere actuale – cf. p. 50), Nunțile de ieri și de azi în satele din estul Văii Jiului („Nu se mai merge ca altădată chiuind pe ulița satului, în grupuri mari“… – p. 62), Îngroparea morților în grădini, în satele din Valea Jiului (Dorin Dura din Almaș afirmă: Un om trăiește atîta vreme cît are cine-și aduce aminte despre el – p. 70),  Meteorologie tradițională (țăranul a acumulat un bagaj de informații și constatări, le-a cernut prin sita vieții și le-a transmis urmașilor… p. 109 ), Fulgere și trăznete în munții Văii Jiului (Bunicul meu matern – Dobre Nicolae al Catanii, n.1877-†1966 – spunea că cea mai bună poziție de apărare [în situația unor furtuni cu tunete și trăznete – adaos M. F.] este aceea de a te ghemui, exact ca poziția din burta mamei a copilului nenăscut, unde [prin grija lui Dumnezeu – idem] era ferit de toate relele – p. 127 ),  Pițărăii din Valea Jiului (au reguli tradiționale, statornicite de-a lungul veacurilor, pe care nimeni nu se încumetă să le schimbe – p. 129), Nedeile din Valea Jiului (prezintă unele particularități care derivă din respectarea calendarului pastoral-agrar – p. 171) etc.

Nu pot încheia aceste fugare însemnări fără a-l cita pe autor, spre o mai bună înțelegere a valorii mărturiilor sale:

Am făcut o temeinică documentare din surse orale, surse ce priveau două-trei generații ale bătrînilor satelor, pe care i-am cunoscut din copilărie și chiar de la generația mea, care aș putea spune că a fost cam ultima care a trăit, măcar în perioada copilăriei, aproape în integralitatea lor obiceiurile și tradițiile din satele jiene. Treptat, cu trecerea anilor, multe dintre aceste tradiții au început să se estompeze, apoi să dispară una cîte una. Genarația actuală nu mai știe nimic despre aceste tradiții dispărute, regăsindu-le doar într-unele sumare descrieri (Din partea autorului, p. 5).

Cine n-are bătrîni să-și cumpere – sună un dicton popular. Iată că noi, românii, mai avem oameni de anvergura acestui neobosit etnolog Dumitru Gălățan-Jieț. Fie ca Dumnezeu să-i răsplătească înmiit strădaniile!

București, 4 mărțișor 2023

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator – Nihil Sine Deo – PRESĂ LIBERĂ