Comunicarea în presa bisericească ortodoxă
Mănăstirea Sucevița
Ca și în mass-media laică, în cea bisericescă trebuie să se țină cont de minimul regulilor jurnalistice privind comunicarea între creatorii mesajelor, audiențe și conținutul transmis. Evident că aceste regului sunt create de oameni de cultură care au avut în prealabil o inspirație divină pentru a putea transmite un cod relativ exhaustiv despre modurile și mijloacele în care se poate realiza comunicarea. Cel mai simplu mod de sesizare a notelor specifice acestui tip de comunicare este contrapunerea lui cu cea mai familiară formă de comunicare, aceea interpersonală. Pornind de la modelul elementar al acesteia -cineva transmite un mesaj, prin intermediul unui canal, pentru a fi receptat de unul sau mai mulți beneficiari-, putem individualiza comunicarea de masă prin sublinierea caracteristicilor emițătorului (creatorii mesajelor), canalului de difuzare, receptorului (audiențele) și conținutului transmis.[1]
În mass-media, mesajele sunt create și distribuite de “un ansamblu de indivizi, în care fiecare îndeplinește sarcini specific” (R. Hiebert et alii, 1991, p. 12)[2] Spre exemplu, la realizarea unei singure pagini de ziar contribuie mai mulți reporteri, fotoreporteri și editori, un grafician, un secretar de redacție (plus, eventual, un tehno-redactor), un comentator sau editorialist, numeroși tehnicieni (culegători pe calculator sau dactilografi, tipografi, corectori), alături de care intervin reprezentanții serviciilor de management (care asigură aprovizionarea cu materie primă și organizarea muncii) și de marketing (care se ocupă de obținerea de mesaje publicitare și de promovarea ziarului). În ciuda aparențelor (i.e.a mitologiei cu care se înconjoară activitatea jurnalistică), cei care lucrează într-o instituție mass-media sunt condamnați la o activitate cel mai adesea de rutină și la un cvasi-anonimat. Evenimentele deosebite nu apar în fiecare zi; marea majoritate a materialelor pe care jurnaliștii le pregătesc se referă la întâmplări în general comune, cu o structură deja standard; munca în echipe, conform unor proceduri de mult împământenite, reluate zi de zi, anulează frecvent elanurile artistice; cu excepția câtorva vedete, majoritatea jurnaliștilor nu se bucură de renume și de recunoaștere publică; ei sunt percepuți global de către audiențele lor (câți dintre cititorii unui ziar țin minte numele tuturor autorilor de știri, note sau relatări, câți dintre privitorii jurnalelor de actualități pot numi cu exactitate membrii echipelor jurnalistice careau alcătuit materialele respective?). Pe de altă parte, jurnaliștii nu au cum să știe ce gândește, ce crede sau ce reacție are fiecare dintre cei care citesc, aud sau privesc materialele realizate de ei. Chiar dacă sondajele și analizele de audiență oferă unele date despre structura socio-demografică a publicului sau despre valorile și reprezentările globale ale acestuia, jurnaliștii nu știu (și nu vor ști niciodatã) ce gândește sau simte fiecare cititor/ascultător/telespectator în momentul în care le receptează mesajele, ce ar dori el să întrebe sau să discute, ce nu îi place etc. În activitatea lor profesională de zi cu zi, reprezentanții mass-media nu interacționează cu persoane reale și nu se află în relații de comunicare interpersonală concretă; ei se raporteazã la “audiențe”, adică la o imagine pe care și-au construit-o despre consumatorii de mass-media și care se bazează mai puțin pe date științifice și mai mult pe o anume intuiție – nu o dată destul de departe de adevăr. Orice media traduce mesajul din forma sa inițială într-o formă marcată de caracteristicile ei tehnice: cuvântul vorbit devine sumă de semne convenționale (scrise de mână sau tipografice) sau undă electrică; imaginea reală devine sumă de puncte (albe, negre, colorate) sau undă electronicã. Aceste operații de translare modifică structura și (chiar) semnificația inițială a mesajului, imprimându-i o seamă de trăsături noi, independente de intențiile originare ale comunicatorilor. Din această cauză, specialiștii în comunicarea de masă sunt obligați, pentru a obține efectul comunicațional scontat, să-și adecveze structura și conținutul mesajelor la caracteristicile canalului detransmitere. Pe de altă parte, modul în care publicul percepe mesajele transmise este profund afectat de caracteristicile fiecărei media: suportul tipărit (cărți, ziare, reviste) permite un contact prelungit cu informațiile date, contact care poate fi interrupt sau reluat dupã dorința receptorului; acesta este activ, poate selecta și ordona mesajele în succesiunea pe care o consideră necesară. Suportul electronic (audiovizualul) oferă mesaje evanescente, care apar și dispar cu mare rapiditate; pe suportul lor inițial, ele nu pot fi stocate (succesul unor aparate de “înregistrat” precum magnetofonul, casetofonul, videorecorderul se datorează în primul rând dorinței receptorilor de a păstra pe alte suporturi mesajele fugitive specifice acestor media) și nu pot fi ordonate decătre cei care primesc respectivele mesaje; receptorul nu poate opri, încetini sau grăbi circuitul acestor informații, nu poate reveni asupra unui material déjà transmis, nu poate crea un “program” propriu, diferit de cel al fluxului originar. În sistemul mass-media, două forme de non-comu-nicare afectează comportamentul receptorilor:
a) Receptorii nu pot comunica direct cu emițătorii: cititorul unui ziar nu arecum să influențeze scrierea articolelor și nici nu poate da o replică imediată jurnaliștilor care le-au produs;
b) Receptorii mesajelor mass-media nu sunt legați între ei printr-un sistem decomunicare complex: la nivelul unor audiențe de mii sau chiar sute de mii de oameni, este evident că posibilitățile de interacțiune sunt cvasi-nule. La scara unor micro-grupuri (familie, prieteni, vecinătate, cluburi) pot exista, în cazul unui consum comunitar, forme de dialog prin care conținuturile receptate sunt comentate, interpretate, asumate sau negate.
Comunicarea este un eveniment, iar raportul dintre cei doi poli fundamentali (sursă, destinație) rămâne mereu valabil: nu se poate spune de la început dacă actul comunicațional îi apropie sau îi îndepărtează unul față de celălalt, tăcerea fiind de multe ori prin ea însăși un mesaj plin de semnificații.[3]
Mijloacele prin care Iisus comunică sunt cele obișnuite, pe care oamenii le folosesc în comunicarea de zi cu zi. Domnul se slujește de gesture, expresii, moduri de a lucra , de limbajul uman, însă le întrebuințeză într-un chp diferit față de ceilalți oameni.[4] Cea mai importantă caracteristică a conținuturilor vehiculate de sistemul mass-media este dată de faptul că aceste produse sunt distribuite ca bunuri de consum: “Un produs mass-media este o marfă sau un serviciu vândut unor consumatori potențiali, în concurență cu alte produse mass—media” (D. McQuail, 1987, p. 220). Pentru că urmărește atragerea unui număr cât mai mare de clienți, comunicarea de masă oferă o mare varietate de conținuturi, atractive și accesibile, mereu înnoite și permanent promovate prin diferite campanii de publicitate. La modul general, oferta mass-media cuprinde următoarele mari categorii de bunuri culturale:
a) Informații – acestea pot apărea sub forma unor date brute, neprelucrate (cotații bursiere, rezultate sportive, statistici, adrese utile, programe ale unor instituții etc.) sau sub forma unor date prelucrate și “ambulate” în formate, genuri și stiluri jurnalistice precise. După J. Ryan și W.M. Wentworth, mass-media oferă “meta-informații”, adică – informații care depășesc ariade cunoștințe locale, particulare, referitoare la viața de zi cu zi a unui individ. Întâlnirile directe cu alți oameni ne permit să aflăm ce fac și cine sunt ei în calitate de persoane particulare. În schimb, mass-media distribuie informații ce creează curente de opinie, mode, mișcări sociale, precum și statistici care definesc populații întregi”.[5] Informațiile pot fi combinate cu alte tipuri de conþinuturi (chiar dacă acest fapt este condamnat de unii exponenți ai profesiei, de cercetători și de cadrele didactice): ele sunt impregnate uneori cu elemente de opinie, iar alteori cu note de divertisment (în formate precum “docudrama” sau în stilul numit “infotainment”).
b) Idei și opinii – prin contactul cu presa, oamenii pot afla care sunt părerile unor semeni de-ai lor, fie ei specialiști în diverse domenii sau comentatori de prestigiu. Publicul manifestă o atracție constantă pentru genurile de opinie (de la comentariu până la dezbatere), deoarece, cu ajutorul acestora, poate plasa anumite informații într-un context mai larg, poate obține puncte de vedere alternative sau congruente față de propriile sale atitudini, se poate confrunta cu întreagă paletă de interpretări generate de un eveniment complex sau de o situație tensionată.
c) Divertisment – la ora actuală, mass-media reprezintă cea mai importantă sursă de divertisment, în ceea ce privește atât cantitatea, cât și varietatea formelor respective. Programele din audiovizual sunt dominate de produsele care au ca scop relaxarea: filme artistice, seriale, jocuri, sport, muzicã, umor, talk-show-uri etc.; în presa scrisã, divertismentul este dominant în genurile de interes uman, în jocuri, sport, horoscop, în materialele despre diversele întâmplări din viața personalităților etc.
d) Mesaje cu conținut educațional – deși acestea au avut un rol esențial în perioada de început a presei, epoca modernă a dus la o scădere a ponderiilor în conținuturile mass-mediei. În presa generalistă, emisiunile și paginile consacrate educării sunt din ce în ce mai rare și ocupă poziții marginale (emisiunile de tip teleșcoală se difuzează la ore de mică audiență, grupajele, paginile și suplimentele tematice pe aceste teme abia dacă mai apar). În schimb, dimensiunea educativă este predominantã în reviste sau în canalelede televiziune specializate – evident, în combinație cu elemente de divertisment, pentru a fi mai atractivă. Eterogenitatea audiențelor îi obligă pe creatorii de mesaje mass-media să uniformizeze și să simplifice conținuturile transmise. Ei aplică frecvent – așa numitul principiu al numerelor mari -, în virtutea căruia mesajele mass-media trebuie să fie accesibile cât mai multor oameni, deci trebuie sã fie eliberate de elementele de strictă specialitate sau de notele excesiv intelectualiste. În secolul trecut, astronomul belgian Adolphe Quételet a lansat o formulă memorabilã: “Omul mediu este, pentru o națiune, ceea ce este centrul gravitațional pentru un corp; aprecierea tuturor mișcãrilor sau a echilibrului unei națiuni trebuie să se raporteze la el”[6]. Același “om mediu” constituie și centrul gravitațional în jurul căruia se învârt mesajele sistemului mass-media: conținuturile, modalitățile de ambalare, stilul, structura produselor, toate se raportează la mentalitatea, atitudinile, nivelul cultural, interesele și aspirațiile unui public format din oameni obișnuiți. Din această cauză, conținuturile vehiculate de comunicarea de masă se vor caracteriza prin simplitate, claritate, afectivitate, trăsături ce oferă uriașelor mase de oameni care consumă aceste produse culturale un acces direct, simplu și rapid la înțelegerea mesajelor purtate de ele.[7] Legat de comunicare încă din primele secole Origen sublinia rolul cuvâtului în comunicare zicând: “Cuvântul este hrană spiritual dătătoare de comuniune,”[8] sau “Cuvântul nu se opune imaginii, amândouă se completează pentru a constitui Cuvântul.” [9] Într-un articol, Gh. Chivu demonstra că specificul limbajului bisericesc este departe de a se reduce la un inventor lexical, așa cum ar putea să o sugereze dicționarele de terminologie religioasă apărute le noi în ultimul timp. Acestea au, de altfel, o structură predominant enciclopedică, vizând mai ales conceptele și oferind informații de conținut. O cecetare lingvistică trebuie să urmărească deopotrivă poziția stilistică a formelor, concurența arhaismelor și a neologismelor, derivarea sau specializarea semantică în interiorul lexicului bisericesc, fenomenele sintactice și textuale caracteristice.[10] Dincolo de regulile jurnalistice prestabilite după un cod relativ profesional același Pr. Nicolae Dascălu, insistă pe faptul că, Biserica trebuie să comunice comoara ei spirituală și trebuie să găsească în orice vreme căile de comunicare cele mai directe către sufletele credincioșilor.[11] Cu alte cuvinte, un expemplu ar fi Sf. Grigore de Nyssa care manifestă o adevărată artă de mânuire a limbajului paradoxal prin care încearcă să exprime inexprimabilul.[12] Cea ce înseamnă că Biserica lui Hristos trebuie să mergă dincolo de tipare și coduri șă găsească căile accesilile pentru sufletele credincioșilor în funcție de pregătirea lor intelectuală și fondul lor sufletesc.
publicat pe 1 martie 2014
[1] Mihai Coman, Comunicare, Societate și Cultură de Masă, Editura Polirom, Iași 2007, p. 27
[2] Ibidem,
[3] Pr. Nicolae Dascălu, Comunicare pentru Comuniune, Editura Trinitas, Iași, 2000, 14-15
[4]Ibidem, p. 16
[5] Apud, J. Ryan, W.M. Wentworth, 1999, p. 16
[6] Apud, A. Mattelart, 1994, p. 256
[7] Mihai Coman, op. cit. p. 28-34
[8] Pr. Nicolae Dascălu, op.cit. p. 23
[9] Ibidem, p. 38
[10] Gh. Chivu, O variantă ignorată a românei literare moderne, – limbajul bisericesc, în revista Limba română, an. XLIV, 1995, nr. 9-12, p. 445- 453
[11] Pr. Nicolae Dascălu, op.cit. p. 46
[12] Ibidem, p. 63
Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo