Bătrânețea – suma tuturor vârstelor, din perspectivă creștină

    „Greul cel mai greu, mai mare fi-va capătul de cale.” (L. Blaga)

1. Rolul bunicilor în educația religioasă şi parcursul emoțional al copiilor în cadrul relației copil-părinți-bunici

2. Datoriile morale ale copiilor față de părinți în conformitate cu porunca a V-a din Decalog

3. Bătrânețea – între frumusețea sufletului și neputința trupească

Încep acest parcurs printr-o istorisire a Părintelui Gheorghe Calciu cu privire la autoritatea pe care bătrânii o aveau în trecut:

Într-un sat în care fuseseră omorâţi toți bătrânii, un singur tânăr n-a vrut să-și ucidă tatăl. Când au venit turcii în sat, au spus că-i taie pe toți, dacă nu li se dă „funia de nisip”. Adică le-au cerut imposibilul. Toți s-au speriat și nu știau ce să facă. Atunci feciorul a mers la tată și l-a întrebat ce să facă. Iar bătrânul i-a răspuns: „Spune-le să trimită o bucată de funie, s-o avem ca model!” Așa, prin înțelepciunea bătrânului, au scăpat de turci.

Bătrânețea este un proces firesc, dar nu și obligatoriu. Nu toți oamenii ajung la bătrâneţe și, mai ales, la bătrânețe cinstită, conform cuvintelor Sfântului Ioan Casian că nu căruntețea aduce frumusețe bătrânului, ci purtarea bineplăcută lui Dumnezeu de la tinerețe până la această vârstă.

Bunicii asigură legătura dintre generații. Cu ajutorul bunicilor, copiii înțeleg noțiunea de familie extinsă, înțeleg puntea dintre trecut și viitor, dintre mentalități diferite.

Bunul început și pregătirea pentru viață a oricărui creștin s-a făcut de către o mamă bună, o bunică asemenea Sfintei Macrina, bunica Sfântului Vasile cel Mare şi Emiliei, mama lui, Nonnei, mama Sfântului Grigorie Teologul, Monicăi, mama Fericitului Augustin.

Pedagogia lor venea din credința și învățătura creștină: „Creșteți pe copii în învățătura și în povața Domnului.” (Efeseni 6, 4) În acest sens, au rezonanță cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Dați-mi o generație de mame bune creștine și voi schimba fața lumii”.

În poezia ,,Micul orfan”, Sfântul Ioan Iacob menționează rolul bunicii în creșterea lui nu doar trupească, ci și duhovnicească. Bunica îl ducea după ea la biserică, îl învăța să aprindă lumânări la mormântul mamei, iar serile, cu picioarele ei bolnave, îngenunchea împreună cu el la icoane, așa împlinind cuvintele scripturistice: ,,Stai în tovărășia celor bătrâni și cu cel înțelept te unește.” (Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah 6, 35)

Din această perspectivă, copilul educat frumos în lumina moralei creștine va ști să-și cinstească părinții în conformitate cu porunca a V-a din Decalog. Sugestivă în acest sens este următoarea poezie:

Pildă

Stă biserica bătrână undeva pe-un vârf de deal;

Când e veselă, când tristă – după zilele de muncă,

sărbătorile din an.

Azi bătrânii se îmbracă, clopotul prelung îi cheamă,

Cu mișcări alene urcă spre bisericuţa mamă.

Se închină, -ngenunchează la icoane sfinţitoare,

Aprind candele cu suflet de lumini pâlpâitoare.

În cădelniţe tămâia de la ușă îi îmbie,

Untdelemnul din pahare le vestește mântuire.

Un bătrân, ieșind în prispă, cu pași mici se depărtează

Și spre cimitir se-ndreaptă, cu durere lăcrimează.

El privește cruci plecate și de toţi își amintește,

Dar nu plânge pentru aceștia, ci pe sine se jelește.

Este singur și se simte și mai greu la bătrâneţe,

Căci copilul nu mai vine nici măcar să-l viziteze.

Greu s-apleacă, îngenunchează la părinţii de sub cruce

Și se vede și el astfel, dar copilul său nu-l plânge.

Ochii-n gene ostenite i se-nchid în rugăciune

Și în gând, Hristos îi spune: Iată, am venit la tine!

Vino și Mă-mbrăţișează și îmbracă bucuria;

De acum vom fi alături, vei cunoaște veșnicia!

Și atunci bătrânul simte cum genunchii se-ncleștează

Și-n îngenuncherea rece, doar de cruce se agaţă…

Liturghia se sfârșește și bătrânii merg spre casă,

Doar un suflet nu mai este printre ei, dar îi veghează.

În odăjdii vechi, un preot, alb de ani ca toţi sătenii,

Îl găsește lângă cruce pe bătrânul, luat din mâinile durerii.

Peste ani, fiul ce tatăl n-a venit să-și viziteze

A avut aceeași soartă – parcă pildă să ne-nveţe. (…)

Un bun creștin va avea milă și de bătrânii cuprinși de neputință și sărăcie, căci ,,anii noștri s-au socotit ca pânza unui păianjen; zilele anilor noștri sunt șaptezeci de ani, iar de vor fi în putere optzeci de ani și ce este mai mult decât aceștia, osteneală și durere.” (Psalmi 89, 10-11)

Drumul spre bătrânețe nu poate fi separat de calea spre biserică, spre sărbătoarea permanentă a ființei.

Atunci nimeni nu va mai fi ,,gârbov”, iar legătura cu sfinții va fi vie și vom înțelege deplin sensul cuvintelor:

,,Pe umerii sfinților se sprijină cerul                          

și toate durerile noastre.

Suntem atât de mici,

dar niciodată singuri.”

---

MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează