Despre colinde şi colindat (I)
Prima formă a acestui material a apărut în periodicul „Datina”, revistă constănţeană „de etnologie şi fapt cultural” a Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale (CJCPCT) Constanţa (nr. 55, „Ciclul sărbătorilor de iarnă la români”, Decembrie 2009).
Gânduri triste, de început
Pe măsură ce străinii laudă tot mai mult comorile culturii populare vechi româneşti începe şi la noi să se schimbe felul în care sunt privite. Căluşul, de pildă, o tradiţie românească aproape cu totul pierdută şi preschimbată azi în spectacol folcloric, Căluşul, ei bine, a intrat pe lista UNESCO ca parte a tezaurului cultural fundamental al omenirii. Am cunoscut eu însumi, nu prin mijlocire, oameni ce îşi exprimau dispreţul pentru „ţopăiala cu beţele”, pentru ca, odată aflată aprecierea internaţională, să devină mari „apărători” şi chiar „exegeţi” ai Căluşului (de fiecare dată cu la fel de puţină pregătire în noua poziţie şi la fel de subiectivi ca şi în cea dinainte).
Colindul se află într-o foarte asemănătoare stare cu cea a Căluşului. An de an, tot mai puţini oameni deschid uşa apartamentului sau casei colindătorilor, chiar dacă ascultă, din moliciunea fotoliului, patului sau canapelei, „colindele” difuzate de aparatele radio şi tv. An de an, tot mai mult se uită ce a fost Colindul, parte a unui fel de viaţă deja legendar – în bine sau rău, după voia fiecăruia. Se stinge colindatul, sunt ucişi colindătorii, ucişi de împietrirea sufletească a mulţi, tot mai mulţi dependenţi de televizor, care au ajuns la confuzia între spectacol şi viaţă, au ajuns să trăiască prin corespondenţă, prin intermediul halucinanţilor eroi de pe sticla micului ecran. Iar viaţa şi lumina, amândouă adevărate, pe care Colindul le aducea în casele şi sufletele Românilor de altădate rămân străine fidelilor telespectatori ai unei realităţi care nu mai este atât virtuală cât mai ales ireală.
Începuturile unei comori de suflet şi cultură
Când a apărut Colindul? Despre acest lucru nu avem dovezi absolute. Cunoaştem însă câteva fapte ce ne obligă să plasăm începuturile acestei respectabile tradiţii în vremea creştinismului primar. Adică undeva prin secolele I-III. Să vedem aceste fapte.
Întâi, avem Vechiul Testament, care spune:
„Cât de frumoase sunt pe munţi picioarele trimisului care vesteşte pacea, a solului de veste bună, care dă de ştire mântuirea, care zice Sionului: Dumnezeul tău este împărat!” (Isaia 52.7). Şi iar: „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc cele bune!” (Romani 10.15) Şi iar: „Vestiţi, faceţi cunoscută ştirea, duceţi-o până la marginile pământului! Ziceţi: Domnul răscumpără pe sluga Sa Iacov” (Isaia 48.20). Şi încă de multe ori se repetă această poruncă a vestirii sau propovădurii lucrurilor Domnului la mari şi mici încă din Legea Veche.
Apoi avem şi Noul Testament, în care se arată lumii Răscumpărarea prin Iisus Hristos, vestirea este o temă centrală. Cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu este o binecuvântare fără margini (Ioan 1.1-12; 17.17 etc) iar vestirea Lui, într-o formă sau alta, este o misiune sfântă pentru toţi cei care L-au primit (a se vedea, de pildă, Matei 5.14-16 şi I Petru 2.9). Desigur – şi de cea mai mare însemnătate pentru tema noastră! – vestirea nu se face fără rânduială (I Corinteni 14.33) ci după cum este trimis fiecare (Romani 10.15).
Mergând mai departe, găsim şi multe alte mărturii.
În Învăţătura celor 12 Apostoli putem citi porunca „Fiul meu, să-ţi aduci aminte, ziua şi noaptea, de cel ce-ţi grăieşte Cuvântul lui Dumnezeu şi să-l cinsteşti ca pe Domnul, căci unde se vorbeşte de Domnie, acolo este şi Domnul” (IV.1). Vedem aici repetată aceeaşi cerinţă imperativă a cinstirii – într-o măsură deosebit de mare – a celor care vestesc Evanghelia. Iar Învăţătura celor 12 Apostoli mai adaugă la aceasta şi rânduieli privind cunoaşterea vestitorilor mincinoşi sau adevăraţi (XI.1-2) şi a fraţilor întru Hristos călători (XII.1-5). Dintre aceste rânduieli, demnă de amintit aici este interdicţia pentru apostolii sau proorocii adevăraţi de a pretinde bani pentru ei înşişi sau slujirea lor (XI.6 şi 12). Precizăm că aici nu este o interdicţie pentru creştinii „de rând” de a-i ajuta (şi cu) bani, ci pentru apostoli sau prooroci de a pretinde bani – interdicţie întâlnită şi la Colind în vremile mai vechi.
Lăudată este vestirea Evangheliei, prin încercările răbdate de vestitori şi prin adevărul propovăduirii, şi în Epistola I către Corinteni a Sfântului Clement Romanul (V.6-7; VII.6-7; XVII.1 şi 5; XLI.1-4). Şi se mai arată acolo că fiecare are propria sa lucrare în Biserica lui Dumnezeu, după cum i-a fost rânduit (XLI.2; XLIV.1-6). De asemenea, se poate vedea că unii dintre creştini aveau râvnă către vestirea Cuvântului, chiar mai mult decât era îngăduit fiecăruia, ceea ce ducea la neînţelegeri şi chiar greşeli mari.
În Epistola II către Corinteni, acelaşi autor, Sfântul Clement Romanul, aminteşte de sfinţenia mântuitoare a mărturisirii lui Hristos (III.2-3). La început sfântul aminteşte de faptele mărturisitoare, arătând folosul lor, iar mai apoi şi aceea că „neamurile, auzind din gura noastră cuvintele lui Dumnezeu le admiră ca frumoase şi măreţe; apoi, văzând că faptele noastre nu sunt vrednice de cuvintele pe care le spunem, se întorc de aici spre hulă, spunând că sunt basm şi înşelătorie” (XIII.3 ş.cl.). De asemenea, în această scriere, sfântul porunceşte şi: „noi, cei neînţelepţi, să nu ne simţim jigniţi, nici să ne supărăm, când cineva ne sfătuieşte şi ne întoarce de la nedreptate la dreptate” (XIX.2).
În Epistola lui Barnaba găsim iarăşi lauda Cuvântului lui Dumnezeu şi propovăduirii Acestuia (XVI.9-10). Se porunceşte aici „să iubeşti ca lumina ochilor tăi pe orice om care-ţi vorbeşte Cuvântul Domnului” (XIX.9).
Sfântul Ignatie Teoforul fericeşte pe efeseni pentru ascultarea de Învăţătura lui Hristos şi ferirea de vestitorii cei mincinoşi (de pildă la Efeseni IX.1-2). Şi, printre alte cuvinte de învăţătură, adaugă şi pe acela despre „fecioria Mariei, naşterea lui Hristos din ea şi moartea Domnului” pe care le numeşte „trei taine răsunătoare, care s-au săvârşit în tăcerea lui Dumnezeu” (Efeseni XIX.1). Şi continuă cu un adevărat imn pentru steaua care s-a arătat la Naşterea Domnului (Efeseni XIX.2-3) – mărturie a evlaviei cu care se cinstea această zi a Naşterii încă din primul secol creştin. Ca şi cei pe care i-am amintit mai sus, şi Sfântul Ignatie porunceşte ferirea de vestirea mincinoasă şi laudă şi cere cinstirea celor care au vestit şi vestesc Evanghelia (ca, de pildă, la Filadelfieni V.2, VI.1-3, IX.1 sau Smirneni VIII.1, X.1-2, XI.2, XII.1 etc).
Fără a lungi mai mult cuvântul, putem spune că în mai toate scrierile Părinţilor Apostolici, care au trăit în secolele I-II, se găsesc asemenea învăţături despre vestirea Evangheliei şi cinstirea vestitorilor, despre ferirea de proorocii şi vestitorii mincinoşi precum şi criteriile de demascare a acestora. Toate acestea se regăsesc în întregime în rânduielile după care se alcătuiau şi trăiau cetele de colindători.
Însă, pentru a înţelege cu adevărat ce au fost pentru Români Colindul şi colindele, ar trebui să vedem satul românesc, din secolele creştinismului primar şi până astăzi. Martiriul Sfântului Sava de la Buzău, scris în secolul IV de Sfântul Vasile cel Mare – contemporan cu sfântul buzoian – are în sine o descriere mai mult sociologică a satului în care trăise mucenicul. Se vede acolo viaţa familiilor creştine, înrudite între ele, temelia vieţii rurale, dar şi a familiilor păgâne – de origine străină multe, dar deja înrudite cu cele autohtone. Acestea din urmă lucrează ca o interfaţă a satului cu autorităţile migratorilor păgâni, în spatele acesteia desfăşurându-se oarecum adăpostită vieţuirea întru Hristos a ţăranilor şi ciobanilor români. Imagini asemănătoare aflăm în versurile dedicate de Paulin de Nola Sfântului Niceta de Remesiana. În provinciile mai ocrotite de cotropirile migratoare, ca de pildă în Dicia (Dobrogea) Sfântului Ioan Casian, viaţa creştină înglobează deja întreaga societate, aşa cum mărturiseşte chiar acesta în amintirile sale despre pământul în care s-a născut şi a crescut. Şi într-o parte, şi în alta, legăturile dintre sate sunt în primul rând cele ale Credinţei şi înrudirii, două puteri ce au definit satul românesc până în vremuri foarte apropiate. Le mai întâlneau încă folcloriştii din secolul XIX, sau sociologii şi etnologii care colindau Fundul Moldovei şi alte ţinuturi româneşti în secolul XX. Se mai pot găsi, pe ici pe colo, chiar şi acum, la început de secol XXI, aşa cum le-am întâlnit chiar noi, în Munţii Buzăului de pildă – Comuna Lopătari. Aceleaşi legături prin Biserică şi înrudire lucrează acolo şi astăzi, mai presus de celelalte legături pe care autorităţile absurd-centralizatoare, reformele agrare şi impusele schimbări economice au încercat să le statornicească (spre pieirea culturii noastre naţionale străvechi).
Din vremurile mărturiilor înşiruite mai sus – Martiriul Sfântului Sava şi amintirile Sfântului Ioan Casian – şi până de curând viaţa omului era departe de a fi uşoară. Apăsarea se făcea în mii de feluri: migratori, boli, grindine şi secete, războaie şi inundaţii, turme, ciurde şi cirezi de ierbivore sălbatice, fiare şi stăpâniri jecmănitoare, hoţi şi negustori înşelători – toate se amestecau în fel şi chip, ispitind răbdarea şi puterile creştinilor, singurii ce rezistau unei asemenea vâltori nesfârşite.
Mircea Eliade spunea:
„De ce am idolatriza, noi, Românii, Istoria ? Descindem dintr-unul din «neamurile cele mai numeroase din lume» şi praful s-a ales de el, nici măcar limba nu i se mai cunoaşte. Am făcut parte dintr-o Romanie de trei ori mai mare decât Dacia, şi «vicisitudinile istoriei» au sfărâmat-o definitiv; o mână de Macedoneni trebuie să plătească şi astăzi, cu lacrimi şi sânge, nenorocul de a se fi născut Români. Toată lumea e de acord că Dacii se aflau aşezaţi pe pământul nostru cu cel puţin o mie de ani înainte de Christos, şi cu toate acestea am fost singurul popor european căruia i s-a contestat dreptul de a stăpâni ţara pe care au locuit-o moşii şi strămoşii lui.
Istoria Neamului Românesc n-a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un uragan şi am crescut în vifor. Popor de frontieră, luptam şi muream pentru toţi. Muream, mai ales, plătind miopia şi neghiobia altora”.
Şi totuşi, dincolo de toate aceste suferinţe, lupte, munci istovitoare, Românul se bucura de Dumnezeu şi de cele pe care Acesta i le-a dat şi, mai mult decât atât, se identifica, într-un fel, cu Acesta. Se identifica, de fapt, cu proorocii Acestuia, cu cei care Îl slujiseră când a venit ca Om în lume, se identifica şi cu cei care L-au slujit după aceea. Suferea cu El, murea cu El, învia cu El. Ceea ce, în multe locuri, se mai întâmplă şi astăzi. În toată această bătălie neîncetată pentru o viaţă omenească singura eliberare adevărată a oamenilor era Evanghelia, Vestea cea Bună, era lumina lină a cântărilor şi cuvintelor sfinte, era bucuria unirii oamenilor în Dumnezeu şi mângâierea sfintelor slujbe. Dimensiunea creştină a vieţii a fost miracolul istoric de care s-au uimit atâţia şi care a dat Românimii puterea nu doar de a rezista în istorie, ci şi de a rezista zidind, sub toate vâltorile prin care a trecut, o cultură populară profundă, a cărei adâncime încă nu este, de prea mulţi, nici măcar bănuită.
Iar una dintre luminile cele mai mângâietoare pe care Evanghelia le-a adus Românilor din vechime a fost chiar Naşterea Domnului. Cât Îl apropia pe Dumnezeu de sufletul obijduiţilor această Naştere! Minunile, mărturia îngerilor, evlavia magilor de la răsărit, cuvintele proorocilor – toate Îl mărturiseau pe Fiul lui Dumnezeu. Dar sărăcia ieslei, smerenia Naşterii, lipsurile pe care le îndurau Iosif şi Maica Sfântă, apropierea Familiei Sfinte de pământ şi vite, duşmănia celor avuţi, puternici şi răi şi toate celelalte – acestea erau aceleaşi chinuri, aceleaşi încercări pe care şi Românii le îndurau, zi de zi. Oameni ai suferinţei, unii înaintea cărora să îţi întorci faţa, dispreţuiţi şi nebăgaţi în seamă, asemenea lui Hristos Iisus (Isaia 53.1-12), Românii se regăseau întru totul în loviturile şi lipsurile şi încercările îndurate de Fiul lui Dumnezeu. Şi primeau, din această regăsire, puterea de a merge mai departe, aşa cum şi El a mers, pentru a se bucura apoi, alături de El, în Împărăţia cerurilor (Matei 8.11; Luca 14.15 etc). La fel simţiseră şi la fel trăiseră, la vremea lor, şi proorocii, apostolii şi ucenicii lor şi nenumăraţi alţi oameni sfinţi. Folclorul românesc vechi – sau cultura profundă veche românească – a ieşit din această cunoaştere trăită a Evangheliei. Vechiul şi Noul Testament s-au împletit în sufletul românesc, adăugându-şi fără părtinire şi cele ale pământului rânduit de Dumnezeu ca lăcaş pentru Neamul Românesc în această lume.
Colindul şi colindele au izvorât din această trăire, pe care o oglindesc în întregime. Cercetând colindatul tradiţional românesc vom găsi o revărsare de binecuvântări asupra întregii Creaţii. Gospodăria, familia – împreună şi fiecare în parte –, câmpurile şi dealurile, munţii şi pădurile, râurile şi marea – tot ceea ce există ia parte la binecuvântarea şi lumina Naşterii Domnului.
Am amintit mai sus despre mărturia Sfântului Ignatie Teoforul. Bătrân, foarte bătrân, cel care fusese odată purtat în braţe chiar de Iisus Hristos, episcopul antiohian vorbea cu drag şi evlavie despre „fecioria Mariei, naşterea lui Hristos din ea şi moartea Domnului” pe care le numeşte „trei taine răsunătoare, care s-au săvârşit în tăcerea lui Dumnezeu” (Efeseni XIX.1). Şi cântă Domnului astfel:
Dar cum s-au descoperit veacului [aceste taine]?O stea a strălucit pe cer mai mult decât toate stelele; lumina ei era nespusă şi noutatea ei minuna; toate celelalte stele, împreună cu soarele şi luna, horă făceau în jurul stelei, care covârşea cu lumina ei pe toate. Şi tulburare mare a fost. De unde noutatea aceasta, că steaua ne se aseamănă cu celelalte stele? Atunci orice magie s-a nimict şi orice legătură a răutăţii a pierit, neştiinţa s-a risipit iar vechea împărăţie a căzut, când Dumnezeu S-a arătat în trup omenesc spre înnoirea vieţii veşnice. A luat început ceea ce fusese hotărât de dumnezeu şi prin aceasta toate se puneau în mişcare, pentru că se pregătea nimicirea morţii. (Sfântul Ignatie Teoforul, Efeseni XIX.2-3)
Cântarea vechi-testamentară este îmbogăţită, iată, în trăirea Bisericii primare, cu imnuri închinare noilor fapte minunate ale lui Dumnezeu. Acest imn este nu unul cântat în Biserică – deşi erau şi astfel de imne creştine – ci unul scris într-o epistolă, ceea ce arată folosirea poeziei creştine şi în afara cadrului strict liturgic. Nu vom vorbi aici despre „Liturghia extinsă”, ce cuprinde întreaga Creaţie. Ne mărginim doar a arăta că sunt mărturii ale cântărilor închinate Naşterii Domnului din primele veacuri creştine, ba chiar din secolul I, cântări ce nu „locuiau” doar în lăcaşurile de cult, şi trăiau şi în afara acestora, în viaţa de toate zilele a creştinilor. Iar dacă tracii „erau iubitori de muzică” înainte de Hristos, cu cât mai mult au iubit aceste cântări tracii creştinaţi?
Din asemenea imne şi cântări ale creştinilor din primele veacuri au izvorât şi colindele, precum şi multe dintre rânduielile ce alcătuiau Colindul până acum un veac. Prin Colind Românii se făceau contemporani şi părtaşi Naşterii Domnului, care nu că fusese odată, ci era mereu, în fiecare an. Prin Colind Românii câştigau parte cu Apostolii, Proorocii, Îngerii şi Păstorii care, fiecare în rândul său, mărturisiseră pe Fiul lui Dumnezeu. Căci scris este, „cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte” (Matei 18.5) şi „cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Cine primeşte prooroc în nume de prooroc plată de prooroc va lua, şi cine primeşte pe un drept în nume de drept răsplata dreptului va lua. Şi cel ce va da de băut unuia dintre aceştia mici numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic, adevărat grăiesc vouă: nu va pierde plata sa” (Matei 10.40-42).
Aşa cum am spus, nu sunt dovezi absolute pentru apariţia Colindului. Nu avem un document care să spună „iată, au început creştinii să facă aceasta”. Avem aici însă tot cadrul care defineşte Colindul ca sistem de trăiri, obiceiuri şi artă creştină.
Avem aici imne direct legate de Naşterea Domnului încă din primele secole, imne cântate şi în afara lăcaşurilor de cult. Avem aici slăvirea vestirii Cuvântului lui Dumnezeu şi lauda adusă vestitorilor. Avem aici şi convingerea că propovăduirea Evangheliei este o binecuvântare pentru toţi care o primesc, ba chiar şi pentru întreaga fire (Romani 8.19-23). Avem şi porunca feririi de propovăduitorii mincinoşi, ba chiar şi osândirea celor ce se poartă făţarnic faţă de Cuvântul Domnului şi minunile pline de putere şi aducătoare de bucurie ce însoţesc propovăduirea Dreptei-credinţe (a se vedea, ca pildă, şi Faptele Apostolilor 5.1-6). Avem cete – felurite! – de bărbaţi care vestesc Naşterea Domnului şi celelalte ale Evangheliei. Îngeri, păstori, magii-crai, prooroci – prin Dreptul Simeon şi Ioan cel din pântecele Elisabetei – ba chiar şi femei ce însoţesc lucrarea şi vestirea – Maica Domnului, Elisabeta, Proorociţa Ana etc. Avem tradiţia tracică a cântărilor sfinte, care se întâlneşte
Într-un cuvânt, aşa cum am mai spus, avem aici tot cadrul, tot sistemul de sisteme care alcătuia cândva Colindul românesc. Este mai mult decât firesc să înţelegem că aici şi astfel s-a născut Colindul: în primele secole creştine, la strămoşii noştri care au primit şi trăit Evanghelia.
(va urma)
- MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet.
- Intrați zilnic direct pe site pentru a vă informa. Contactați-ne: aici
MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează