Datoriile faţă de Dumnezeu: Cultul

      Cultul, în general, şi formele lui concrete sunt determinate în bună măsură şi de normele şi poruncile morale. Orice creştin este, într-un fel, liturg, în sensul că este dator să-şi exprime adoraţia faţă de Dumnezeu în acte cât mai variate, precum şi în cinstirea sfinţilor, ca o formă indirectă a adorării lui Dumnezeu.

   Cultul apare, deci, ca o faţetă a atitudinilor şi faptelor morale. În cult, omul trăieşte sentimentul dependenţei faţă de infinitul ca persoană, iar actele şi faptele morale devin apoi expresii ale acestui sentiment. Dumnezeu ni Se descoperă ca iubire, ca persoană, mai bine zis o Treime de Persoane absolută. Iar iubirea divină nu rămâne închisă în cercul trinitar, ci Dumnezeu îşi arată iubirea şi faţă de creaturi. Iubirea priveşte pe om ca existenţă personală, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Omul e chemat la comuniune cu Creatorul; rămâne ca el să răspundă acestei chemări; omul are puterea de a răspunde la chemarea lui Dumnezeu, putere dată de Însuşi Dumnezeu – grăirea omenească, omul grăieşte pentru a i se răspunde, pentru a comunica direct sau indirect. Morala creştină e o Morală personalistă; ea se adresează persoanei care se găseşte ea însăşi în relaţie cu altă persoană şi în primul rând cu Dumnezeu ca existenţă personală.

   Între morală şi cult sunt şi deosebiri nete; ca asemănare este conceperea lui Dumnezeu ca fiinţă spirituală, personală absolută şi a omului ca persoană. Deosebirile constau în aceea că Liturgica (cultul) ţine să exprime acea dependenţă a omului faţă de Dumnezeu şi sentimentul de filiaţie pe care-l încearcă omul în faţa lui Dumnezeu. Cultul izvorăşte din sentimentul dependenţei omului faţă de Dumnezeu. Şi fiindcă omul este în stadiul vieţii pământeşti o existenţă psiho-fizică, cultul trebuie să urmărească cele două componente esenţiale ale noţiunii de om: sufletul şu trupul (omul – fiinţă spirituală în trup).

    În acest caz distingem un cult intern şi un cult extern; cultul intern înseamnă dăruirea sufletului, a inimii lui Dumnezeu; sufletul omului – cu cele trei puteri ale sale – se dăruieşte şi se uneşte cu Dumnezeu; cultul extern este manifestarea cultului intern prin cuvinte, gesturi, acţiuni; el devine expresia vizibilă a cultului intern. Sufletul omului se revarsă în afară. Omul înţelege să facă cu trupul său şi o jertfă vie şi plăcută lui Dumnezeu. Într-un fel şi Morala cuprinde fapta omului plecând din rădăcina ei care e internă şi urmărind-o în manifestarea ei care e externă. Ceea ce deosebeşte esenţial atitudinea şi fapta morală faţă de formele cultului este faptul că în atitudinea şi fapta morală avem concretizată ideea de bine sau rău. Formele cultului nu fac altceva decât să exteriorizeze adoraţia cu care suntem datori lui Dumnezeu.

    Cultul intern se concretizează şi se sintetizează în cele trei virtuţi teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea. Ele se numesc teologice fiindcă au drept obiect pe Dumnezeu, putere, sursă de putere, autoritate, ţintă şi motiv pe însuşi Dumnezeu. Este firesc ca la loc de cinste să stea cele trei virtuţi teologice (în care se exprimă cultul intern) între datoriile faţă de Dumnezeu. În cele trei virtuţi teologice se exprimă ca într-o sinteză fericită însă şi relaţia omului cu Dumnezeu, din care trebuie     să răsară toate faptele şi atitudinile morale ale credinciosului. Din ele trebuie să răsară întreaga serie nesfârşită a virtuţilor morale, precum şi a virtuţilor moral-sociale.

Pr. lect. dr.  Leontin Popescu, Teologie Morală Ortodoxă – curs anul IV, Galaţi 2005, p. 8-9

• Suntem cenzurați online, pe rețelele de socializare. Zilnic, puteți accesa site-ul pentru a vă informa.
• Contactați-ne oricând. Pentru o presă independentă, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Contează pe ȘTIRI ce contează!