Ion Pena în Banat, la Sicheviţa (1936-1941)

Marii creatori din literatură au impresionat în toate timpurile, atât prin înfăţişarea şi comportamentul lor, cât şi prin ideile prin care le-au generat şi susţinut în faţa contemporanilor în mijlocul cărora le-a fost dat să trăiască.Scriitorul Ion Pena (sursa: Marin Scarlat)

Localitatea Sicheviţa, aşezată la limită de judeţ şi la margine de ţară, pe Clisura Dunării, a avut şansa să-l aibă, timp de 4 ani şi 10 luni (septembrie 1936 – iulie 1941), ca „perceptor” pe Ion Pena, poet, epigramist şi prozator de o valoare (ne)recunoscută, din perioada interbelică, care n-a avut parte de o viaţă lungă, trăind doar 33 de ani (1911-1944).

Deşi s-a născut pe meleaguri teleormănene, în localitatea Troianu (Belitori, în trecut), la 25 august 1911, fiind primul din cei 7 copii ai familiei Chiriţă, cariera sa literară s-a cristalizat în perioada trăită pe meleagurile bănăţene (1936-1941) ca finanţist, perceptor delegat la Percepţia rurală din comuna Sicheviţa. Având 1000 de gospodării şi peste 4000 de locuitori, comuna Sicheviţa cuprindea atunci 33 de sate şi cătune, amplasate pe o suprafaţă de peste 140 kmp, iar tânărul Ion Pena (25 ani) era nevoit să străbată aproape zilnic 15-18 km, mergând pe jos, pentru a ajunge la cele mai îndepărtate sălaşe. Cu toate acestea, dând dovadă de o mare putere de muncă, el îşi desfăşura cu conştiinciozitate şi hărnicie activitatea de funcţionar al statului, reusind să obţină rezultate apreciate atunci de mai marii finanţelor pe Plasa Moldova Nouă şi judeţul Caraş, cu reşedinţa la Oraviţa. Mai mult, în toţi anii lucraţi în comuna Sicheviţa, organizează nenumărate conferinţe şi întâlniri pentru a lămuri sătenii de importanţa impozitelor către stat şi necesitatea de a le plăti de fiecare locuitor pentru a susţine armata, justiţia, învăţământul, cultura, drumurile ş.a, precum şi siguranţa propriilor gospodării şi familii faţă de infractori prin organele de pază şi ordine. Poate şi astăzi ar fi nevoie de astfel de oameni cu mintea deschisă şi mult bun simţ.

Dacă în timpul serviciului, la birou n-avea prea mult timp de stat de vorbă cu sătenii, în „timpul liber” era foarte apropiat de „schiviceni” şi „plin de omenie”, într-o perioadă în care comuna Sicheviţa era localitatea cu cele mai mari neajunsuri şi greutăţi din întregul judeţ Caraş. Mai mult, Ion Pena nu se limitează numai la munca de perceptor, ci desfăşoară în paralel şi îşi găseşte timp pentru a organiza şi desfăşura activităţi culturale la noul Cămin cultural „LUMINA”, înfiinţat la iniţiativa lui în incinta Primăriei, unde este şi astăzi. Aici susţine cunoscutele conferinţe pe teme literare, economice, sociale şi financiare, pentru „culturalizarea” sătenilor. Totodată, el donează Căminului cultural din Sicheviţa un aparat radio pentru audiţii publice şi înfiinţează prima bibliotecă din sat unde va fi cel mai de seamă donator de carte în valoare de mii de lei. Pentru formarea tinerei generaţii prin radio, Ion Pena organizează audiţii colective pe baza unor abonamente lunare cu valoare simbolică de 1 leu. Din banii încasaţi de la abonaţi, precum şi din valorificarea unui vagon de porumb strâns de la sătenii apropiaţi din comună, el cumpără din Orşova un aparat de proiecţie, la care îl angajează ca operator pe cel mai sărac „ţigan” din sat, Gruia Gheorghe, pe care îl iniţiază şi-l pune să proiecteze filme pe faţada clădirii Primăriei din comună.

„De unde atâta putere la funcţionarul onest pentru a desfăşura, în plus, o muncă susţinută şi atât de necesară pentru educarea oamenilor locului, iar pe deasupra, o muncă de documentaţie pentru creaţia literară de mai târziu?” – se întreba şi astăzi domnul Gheorghe Birtea, omul de vază al Sicheviţei, multă vreme secretar şi primar în comună. Şi tot el răspunde: „Ion Pena a fostdăruit cu sănătate şi înzestrat cu har de la Bunul Dumnezeu”. Perioada interbelică trăită la Sicheviţa (1936-1941) este cea mai fertilă privind creaţia sa literară. Ion Pena scrie epigrame, poezii, proză şi mai multe articole în ziarele şi revistele vremii. Pentru că, singurul volum publicat a lui Ion Pena este de epigrame cu titlul „Furcile caudine” (1939), el este „receptat” mai mult ca epigramist decât ca poet sau scriitor, fiind înscris ca atare şi de George Călinescu în a sa „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent”. Epigramele lui Ion Pena sunt savuroase, fiind adevărate perle de inteligenţă, umor şi ironie, şi multă spontaneitate. Ele sunt pline de înţelesuri, săgeţile fiind către o paletă largă de oameni şi moravuri ale timpului de atunci. Se prezintă doar două din cele peste 200 de epigrame „înfurcite” de autor, fiecare cu „poanta” ei finală ce stârnesc zâmbet şi bună dispoziţie pentru cititor:

Globului pământesc

Absurd. Eu cheltui şi o mie

Pe zi – cu bune or cu boli,

Iar tu trăieşti de-o veşnicie

O! Terra, numai cu…. doi poli.

 Unui român:

„La drum române, ia cu tine

O snoavă, două, nu uita !

Aşa-i de veacuri firea ta

Şi uneori îţi prinde bine.

Tot la Sicheviţa a trăit cei mai „aprinşi” fiori ai dragostei, şi pentru iubita sa (numele real Sida Sorescu!) a scris cele mai frumoase poezii, cu versuri de o sensibilitate aparte; de aceea, ele trebuie citite cu toată atenţia, deoarece în mijlocul lor se zbate un poet de rasă:

Iubirea

Mario, sărut dimineaţa ochilor tăi.

Sufletul tău urcă în mine.

Munţilor, deschideţi magice căi

Să treacă iubita cu gesturi feline.

*

Hei, arcaş fioros al zădărniciei

Nu mă cutremură hohotul tău.

Păzit de fericirea iubitei

Trec mândru şi-ţi zic: nătărău!

 *

Ştiu, mâine va fi un apus

Caraghios, banal, îndoliat

Totuşi mă voi lăuda cu fruntea sus:

– Ceasul fericit a existat.

Din manuscrisul „Simple nimicuri” , scris la Sicheviţa, 1940)

Despre proza lui Ion Pena se ştie mai puţin, „dar despre ea ar trebui să se vorbească mai mult” – aşa cum spune convingător domnul Marin Scarlat, nepotul scriitorului, care, prin strădania sa, îl face tot mai cunoscut pe scriitor, atât prin cartea tipărită „ION PENA – Scrieri”, publicată în 2011, cât şi pe Internet, prin publicarea online a manuscriselor rămase de la familia autorului şi apropiaţii lui. Ion Pena face o proză specială, de anticipaţie, dar nu ştiinţifico-fantastică. Previziunile autorului din povestirea „Moneda fantazienilor”sau „Fantazia” , scrisă la Sicheviţa, în 1938, intuiesc „cum va fi” în comunism, faţă de capitalism, prin mari analogii „utopice” despre colectivizare şi cooperativizare. Este o lucrare care dovedeşte din plin, atât temeinicia unei pregătiri economice, cât şi gradul ridicat al realizării literar-artistice, mergând cu anticipaţia până în anul 2000. Deoarece, lucrarea va fi publicată în întregime într-o viitoare carte despre Ion Pena în Banat, redăm doar fragmentul de final al povestirii:

31 Decembrie, 1999.

Timpul curge mereu în eternitate. Odată cu el trec oameni, trec evenimente, se schimbă faţa pământului şi la cartea istoriei se adaugă pagini noi. Sunt 45 de ani de la începuturile epocalei reforme. Fan însuşi a împlinit o sută de ani şi în bătrâneţea sa decorată cu părul capului alb ca zăpada pare un patriarh al păcii şi al luminii.

Opera lui este definitiv încheiată, consolidată şi merge înainte cu paşi siguri. De la agricultura sub toate formele până la cea mai înaltă industrie şi de la artă la ştiinţă, toată viaţa fantaziană este încadrată şi organizată în sublima celulă socială – „coopul”.

În „coop” trăieşte o nouă omenire. Pacea desăvârşită, solidaritatea desăvârşită, echitatea desăvârşită şi bunăstarea desăvârşită – aici domnesc. Mizeria de odinioară, sălbatecul antagonism de interese individuale şi egoismul pustiitor de suflete par legende îndepărtate şi mai întunecate ca infernul.

Poporul fantazian se ridică zi cu zi pe scara perfecţiunii. Prin puterile sale proprii, el întemeiază paradisul biblic dăruit primei perechi omeneşti de către mărinimia dumnezeiască, şi pierdut tocmai din cauza relelor arătate în aceste pagini.

1 Januarie, 2000.

Un singur om în toată Fantazia mai sta pe vechea poziţie. Acesta e ţăranul chiabur, Tibon. Numără aceiaşi ani ca Fan şi chiar s-au cunoscut bine în copilărie. Are 25 de hectare de pământ, adunate prin căsătorie şi prin cumpărări făcute până la 1955. Unicul fiu i-a murit la vârsta de 26 de ani, cu nora, într-un accident de cale ferată. Pe urma lor, bătrânului i-au rămas doi nepoţi mici şi neştiutori, ca să-i poarte numele mai departe.

Acest Tiban se află acum în audienţă la Fan. Sunt unicul martor al întâlnirii lor.

Bătrânul Tibon este falnic în încruntarea sa, precum falnic este şi Fan în lumina ce-i străluceşte pe faţă. Şi bătrânul Tibon izbucneşte cu necaz şi furie:

– „Fan, tu vrei să mă omori şi odată cu mine să dai nesăţiosului pământ întreaga mea familie. Oriunde mă întorc mă întâmpină ceaţa şi disperarea. Ai clădit în jurul meu un zid mai tare ca fierul şi mai întunecat ca noaptea. Grâul meu putrezeşte în hambare fiindcă nu mai există nimeni care să-l cumpere. Banul meu rugineşte în pungă fiindcă nu-l mai primeşte nimeni. Uneltele mele de plugărie sunt vechi şi rupte fiindcă nu mai găsesc altele noi şi nici fierar să le cârpească.

Şi în faţa acestui tablou, unde două inimi au încetat să mai bată şi unde două guri au amuţit pe vecie mă cuprinde întristarea şi adâncul înţeles al zădărniciei omeneşti. Cât zbucium în urmă, câta iubire şi câta ură, pentru ca totul să se termine atât de stupid într-o clipă.

Dar nu! Iată că mi se întoarce iarăşi gândul înapoi şi iată că mă pătrund înfiorat de aceste două morţi şi mă cutremur de măreaţa lor semnificaţie.

Cu Tibon moare ultimul cetăţean al lumii vechi, al înfrăţirii generale în suferinţă, în ură şi în răzbunare, moare ultimul individualist şi liberalist.

Cu Fan moare primul cetăţean al lumii noi, al înfrăţirii generale în fericire, în iubire şi în pace, moare primul colectivist.

Dar pe când cel dintâi pecetluieşte cu moartea sa sfârşitul unui capitol tragic în istoria umanităţii, al doilea rămâne între oameni cu sufletul viu în eternitate, ca părinte al mântuirii lor eterne pe acest pământ.

                                                                      = FINE =

                                                             Sicheviţa, 7 februarie, 1938

„Universul literar” la 7 martie 1942 (sursa: Marin Scarlat)

Destinul lui Ion Pena este cu adevărat tulburător. Fiind mobilizat pe frontul Celui de-al Doilea Război Mondial, el moare de tânăr, la 33 ani, în 1944, la numai trei ani de la plecarea din comuna Sicheviţa. Grav rănit în urma unui accident de maşină, a plecat din această lume în plină maturitate artistică, la 29 iulie 1944, în Spitalul Militar din Alba Iulia, oraş unde este şi înmormântat. Ca un vizionar cu o multitudine ideatică a creaţiilor sale, Ion Pena a anticipat chiar şi al său „destin frânt” într-un viitor apropiat, în scrisoarea-răspuns la „O mare anchetă literară” printre tinerii poeţi români, anchetă care dorea să afle idealul lor poetic, încercând să se cerceteze ce vor aceştia şi mai ales – de ce! Din textul scrisorii-răspuns al tânărului poet, din mai 1941 – era încă la Sicheviţa – rezultă marea dezamăgire a poetului faţă de condiţia sa socială (ca şi a altora de altfel). Timpul şi activităţile zilnice nu-i dau posibilitatea să se consacre actului de creaţie. Se simte obosit şi stresat de atâtea alte activităţi, care nu-i permit să se dedice actului de cultură. E dezgustat de viaţă. E plin de pesimism şi resemnare. I-au dispărut entuziasmul şi optimismul. Nici speranţa, cea despre care se spune că „moare ultima”, nu-l mai însoţeşte pe poet. Dar, mai convingător este conţinutul scrisorii:

„Iubite Gog,

 Pledoaria ta pentru a mea înviere este zadarnică. Să nu te superi că ai aruncat în gol câteva vorbe de încurajare sau m’ai urechiat prieteneşte pentru blazare. Cert este că sunt îmbătrânit, ratat, şi că din strălucitele năzuinţi de altădată s’a ales praf şi pulbere. Dacă există un destin care te stăvileşte cînd vrei să te înalţi, acesta a fost al meu. Acum sunt prea obosit ca s’o mai iau din loc, sunt ca o lămîie care a fost stoarsă puternic, aşa că e o minune să mai scoţi o picătură din ea. Nu m’am născut în mizerie, dar m’am născut alături de ea cu un mm. Trebăluind pentru pîine, mi-am pierdut comorile interioare. Desigur, lupta mea pentru existenţă n’a fost dramatică aşa ca a lui Panait Istrati, sau Hamsun, spre exemplu, dar, legîndu-mă zilnic cu mii de fire subţiri, m’a înlănţuit pe nesimţite, m’a lipit de pământ, şi m’a îndobitocit. Dar, poate că, munca cea mai sălbatecă şi istovitoare nu face « tabula rasa » din cineva cu adevărat înzestrat. Deaceea mă gândesc uneori dacă tot ce-am năzuit spre frumos nu a fost alături de linia soartei mele, care acum se împacă cu nemernice hărţoage prăfuite.

Şi încă ceva, ceva care exprimă, poate, adevărul întreg: Am pierdut încrederea în valorile umane, în legitimarea luptei. Pentruce să te sbuciumi, pentruce să ţipi, să urăşti, să iubeşti, să porţi în tine mistuitoare doruri, când la urmă rămîne cel mai crunt pustiu, din toate. Nu-i mai bine să fii un « burtă verde » oarecare, cu casă bună şi caldă, cu masă poftitoare, apoi acolo un aparat de radio cu 7 lămpi, patru nuduri în perete şi unul în pat, abonamente la « Universul », « Veselia » sau « Pardon » (Pardon – e drept, nu mai apare), o bibliotecă gen Hertz, « Romanele captivante », etc.!..

Cît ne irosim noi în inutil ! Cîte apoteoze nu creştem în gînd ! Şi, la urmă, ce gol, ce zădărnicie. Dar mă gîndesc alteori că e bine să faci ceva. Că e bine să te înhami la ceva, să fii pur sînge la trăsură împărătească sau mîrţoagă la calic, tocmai ca să nu ai timp să vezi abisul pe care se sprijină viaţa. Poate toată lupta omenească este o excrocherie uriaşă, ca umanitatea să nu îşi descopere inutilitatea. Luptînd, adică muncind sau urmărind himere, luptătorul îşi află o justificare a existenţii. Luptă orbeşte. Lupţi ca să te caţeri pe pieptul unui munte, lupţi ca să făureşti o poemă; dar lupta asta nu îţi serveşte la altceva ca să-ţi justifici ziua ori să te faci miop. Miop în sensul că îţi confiscă perspectiva existenţii şi în locul golului ei, în locul nimicniciei finale, privirea ţi se opreşte pe imediat, pe apropiat …”

Publicaţia „Prepoem”, An II, Seria II, Nr. 18 (sursa: Marin Scarlat)

Publicaţia „Prepoem”, An II, Seria II, Nr. 19 (sursa: Marin Scarlat)

Cât de adevărate au rămas şi astăzi cele scrise de Ion Pena, în perioada cât a trăit şi a stat pe meleagurile bănăţene! Dacă nu s-ar fi stins atât de tânăr, ar fi avut o evoluţie literară surprinzătoare.

Articolul este scris de prof. univ. dr. Gheorghe Popovici şi a fost postat la solicitarea d-nului Marin Scarlat, nepot al scriitorului

---

Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo