Parabola iconomului necinstit (16, 1-13)

Pilda este rostită de Mântuitorul înaintea ucenicilor având ca, principale învăţături, în primul rând, folosirea bunurilor materiale în scopul ajutorării celor lipsiţi, iar în al doilea rând, şi ceea ce este mai evident, hotărârea fermă şi prudenţa cu care fiecare om trebuie să urmărească, în viaţă, să facă tot ceea ce-i stă în putere să-şi mântuiască sufletul. Mântuitorul zice ucenicilor Săi:

„Era un om bogat care avea un iconom şi acesta a fost pârât lui că-i risipeşte avuţiile. Şi chemându-l i-a zis: Ce este aceasta ce aud despre tine? Dă-mi socoteală de iconomia ta, căci nu mai poţi să fii iconom. Iar iconomul a zis în sine: Ce voi face că stăpânul meu ia iconomiatul de la mine? Să sap, nu pot, să cerşesc mi-e ruşine. Ştiu ce voi face, ca să mă primească în casele lor, când voi fi scos din iconomiat. Şi chemând la sine, unul câte unul, pe datornicii stăpânului său, a zis celui dintâi: Cât eşti dator stăpânului meu? Iar el a zis: O sută de măsuri de untdelemn. Iconomul i-a zis: Ia-ţi zapisul şi, şezând, scrie degrabă cincizeci. După aceea a zis altuia: Dar tu cât eşti dator. El i-a spus: O sută de măsuri de grâu. Zis-a iconomul: Ia-ţi zapisul şi scrie optzeci. Şi a lăudat stăpânul pe iconomul cel nedrept, căci a lucrat înţelepteşte. Căci fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi în neamul lor decât fii luminii” (Lc. 16, 1-8)[1]. Iconomul este un admirator de bunuri particulare sau publice pe care trebuie să le justifice înaintea stăpânului său. Cu acest termen sunt numiţi şi creştinii, despre care Sfântul Apostol Pavel spune: „Aşa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu. Iar, ca iconom, mai ales, se cere ca fiecare să fie aflat credincios” (I Cor. 4, 4)[2]. În parabolă, Mântuitorul Se foloseşte în învăţătura Sa de un iconom necredincios stăpânului său, fiind pârât acestuia că-i risipeşte averea. El nu este acuzat că fura sau lua pentru el din avutul stăpânului, ci pentru că „le risipea”, nu în petreceri, ci ajutând pe cei aflaţi în lipsuri. Aducându-i-se la cunoştinţă fapta iconomului său, stăpânul îl cheamă pentru a justifica cheltuielile şi hotărăşte să-i ia iconomia. Ameninţat să rămână pe drumuri şi, cugetând la ceea ce va urma, decide să-şi muşamalizeze delapidările, falsificând socotelile cerute de stăpân. Întrucât deţinea poliţele, el îi lasă pe datornici să facă modificări, sperând că falsul săvârşit va trece nebăgat în seamă. Iconomul recurge la asemenea situaţie pentru a-şi asigura un loc în casele şi la mesele acelora pe care i-a ajutat, arătându-le milă şi dragoste. El a fost prins la timpul potrivit. De aceea, nu lasă ca lucrurile să-şi urmeze cursul, ci acţionează, desigur fără scrupule, faţă de stăpânul său. Din acest motiv, nici Mântuitorul nu-l acuză pentru modul lui de acţionare, chiar dacă pe drept aceste fapte sunt neplăcute înaintea lui Dumnezeu[3]. Din contră, iconomul este lăudat pentru îndrăzneala sa şi pentru hotărârea cu care şi-a urmărit ţelul de a-şi făuri o viaţă nouă. Aflând, deci, stăpânul şi de falsurile făcute în poliţe, nu a mai avut nimic de făcut împotriva slujitorului său, decât să se resemneze şi să recunoască priceperea cu care fostul angajat îl înşelase până în ultima clipă. Fiind foarte bogat, probabil proprietar al multor terenuri, a fost mulţumit măcar că a reuşit să scape de cel care îl înşelase în administrarea bunurilor sale, rămânând chiar impresionat de iscusinţa şi prevederea de care a dat dovadă acesta când s-a gândit, felul în care a reuşit, să-şi asigure întreţinerea gratuită pe tot restul vieţii, în mod fraudulos. Această pildă urmăreşte să arate modul în care curajul şi îndrăzneala de a trece peste o situaţie limită, cu bună conştiinţă, spre folosul altora, sunt mai bine văzute decât comportamentul lipsit de curaj sau de dorinţa de ură a acelora care respectă strict Legea. După ce sfârşeşte această învăţătură, Mântuitorul spune: „Fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi în neamul lor decât fiii luminii” (v. 8). Referitor la aceste cuvinte, Arhiepiscopul Teofil Herineanu spune: „Este o constatare cât se poate de justă, dar o constatare care se referă numai la viaţa aceasta pământească a oamenilor, la viaţa aceasta pe care mulţi dintre aceia cred numai în ea, o socot unica cu putinţă şi, ca atare, nu înţeleg să şi-o orânduiască decât numai potrivit intereselor proprii[4]. Unii ca aceştia, nemaiavând ca etalon al faptelor lor credinţa în judecata finală a lui Dumnezeu, care nu va fi mincinoasă şi va da fiecăruia după faptele lui din viaţă, ţin repede să se aranjeze în diferite împrejurări dificile ale vieţii, la fel ca iconomul cel necinstit (…), ca să le meargă bine şi pe mai departe în viaţă, chiar dacă din punct de vedere obiectiv, ceea ce fac pentru ca să obţină un astfel de rezultat este cât se poate de reprobabil din punct de vedere moral. „Fiii luminii” însă, care simt în toată clipa asupra lor ochiul cel atotvăzător al lui Dumnezeu şi care-şi dau seama că faptele lor din viaţa aceasta vor determina starea veşnică de după moarte, nu-şi pot îngădui nici să facă şi nici să gândească aşa cum fac şi gândesc cei dintâi (…). Cei ce cred în Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos şi îndeplinesc cu credinţă şi cu dragoste sfintele Sale învăţături sunt cu adevărat „fiii luminii” pentru că Domnul Însuşi a zis despre Sine: «Eu sunt lumina lumii»” (In. 18, 12)[5]. Mântuitorul nu recomandă săvârşirea faptelor pe care le făcuse iconomul acuzat de fraudă în slujba sa. Prin ceea ce a săvârşit, rămâne, până în ultima clipă, un om necinstit. El nu a urmărit decât să-şi asigure pâinea şi un loc de dormit pe căi necinstite, neconforme cu legea morală. Falsificând poliţele, el înşală a doua oară pe stăpân, dar, de remarcat că, prin aceasta vine, în ajutorul datornicilor. Astfel, el se împarte între bine şi rău. Săvârşind răul, el slujeşte bogăţiei, iar cu binele făcut, iertând datoriile datornicilor, el trăia cu gândul că poate reuşeşte să-şi acopere răul făcut. Acest exemplu nu trebuie aplicat în viaţă printr-o analogie integrală, ci parţial, aşa cum nici stăpânul nu a fost întru totul de acord şi nu a aprobat procedeul iconomului, ci doar modul în care a gândit şi a aplicat soluţia pentru a ieşi din situaţia critică[6]. Mântuitorul a condamnat dintotdeauna reaua întrebuinţare a bunurilor materiale, recomandând uzul lor în aşa măsură încât, prin ele, să ne asigurăm fereastra de trecere în viaţa veşnică. După ce încheie această parabolă, îndeamnă pe ucenici: „Faceţi-vă prieteni cu bogăţia nedreaptă, ca atunci când veţi părăsi viaţa, să vă primească aceia în corturile cele veşnice” (v. 9). Chiar dacă bogăţia constituie de cele mai multe ori prilejul multor nedreptăţi, ea poate avea o importanţă deosebită în viaţa individuală şi socială, dar numai dacă este îndreptată în scopul de ajutorare. Chiar dacă între Dumnezeu şi bogăţie (mamona – în ebraică) este o prăpastie mare, după cum spune Mântuitorul Hristos că „nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Lc. 16, 13), prin bogăţii omul poate să ajungă la Hristos numai dacă aceasta este aruncate în pântecele săracilor, creând astfel punte de trecere în împărăţia lui Dumnezeu, aşa după cum şi iconomul, prin bunurile pământeşti, şi-a asigurat existenţa pentru celelalte zile. Pentru a recepţiona corect mesajul pe care Mântuitorul a dorit să-l transmită prin intermediul acestei parabole, nu trebuie să privim cu insistenţă la faptele iconomului care sunt, într-adevăr de condamnat, căci nu aceasta urmăreşte Hristos, ci să-i urmăm dorinţa de a face tot ceea ce ne stă în putere ca să începem o viaţă nouă, în Hristos, şi să săvârşim în tot timpul fapte bune, pentru a fi plăcuţi înaintea lui Dumnezeu[7].

ARHID. DRD. BOGDAN-FLORIN M. CHIRILUŢĂ, 11 martie 2014

MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet. Intrați zilnic direct pe site pentru a vă informa, abonați-vă și contactați-ne: aici.

MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează