Câteva cuvinte despre o arătare a Ielelor în Munţii Buzăului în secolul XXI

Munții Făgărași

  Ielele ori Sfintele, sunt făpturi ale altui tărâm, legate, într-un fel, de acesta în care trăim noi. Am văzut un Cerc al Ielelor în Munţii Buzăului, în pădure, la cca. 7 km de cea mai apropiată aşezare (Terca, Lopătari). Cel care mi l-a arătat, Vasile Stemate, cioban din localitatea amintită, mi-a confirmat – şi la fel doi vecini de-ai lui – că din copilărie se jucau vara, uneori, în poiana amintită. Nu exista niciun cerc. Cercul apăruse cu câteva luni mai devreme.

El – Vasile Stemate – era pe iapa lui (Stela – de la Stela Popescu…) pe care călărea de obicei în drumurile făcute pe munte. (Şi pe care am avut plăcerea şi cinstea să călăresc şi eu atunci.) A auzit un fel de cântec şi, gândindu-se să vadă de unde vine, a zărit în noapte un fel de lumini – apreciate de el a fi şapte – care se mişcau înspre poiana pe care o ştia din copilărie. Şi-a dat seama că sunt Ielele, aşa că a întors calul şi a plecat îndată la stână. După două zile, apropiindu-se de luminişul în care se jucase de atâtea ori, a văzut că se ivise în el un Cerc al Ielelor. Aşa că nu a mai intrat în poiană, nici el, nici alţi oameni (le-a dat de veste, să nu meargă acolo din greşeală).

La rugămintea mea a primit să mă conducă, dar fără ca el să pună pasul în poiană.„Ferească Dumnezeu! Eu sunt om păcătos, părinte! Eu am mai avut o iubită, am mai băut… m-ar ologi dacă m-aş apropia. Le-am auzit jucând, dar am fugit cât de repede!”

Încrederea în harul preoţiei m-a impresionat. Am mers, am văzut cercul. Părea desenat cu un compas uriaş. Avea o lăţime de 40-50 cm, un diametru de cam 2 stânjeni şi ceva (4-5 metri). În cele două luni de la arătarea Ielelor se păstrase, crescând pe pământul acela doar un fel de plantă micuţă, cu frunze rotunde, şi aceasta foarte rară. Parcă ar fi fost un fel de mici stele verzi pe un cer negru… de pământ.

Alte amănunte ale acestei întâlniri rare…

“Un alt exemplu al unor făpturi socotite îndeobşte fantastice sunt Ielele. În privinţa acestora voi da, pe scurt, o mărturie personală, din perioada 2005-2010, în care, printre altele, am efectuat unele culegeri de material etnologic şi folcloric în Carpaţi. În Munţii Buzăului trăia – încă trăieşte – „Nea Vasile Stemate”. Om care, în ciuda unei şcoli tehnice de sondor, a trăit mai toată viaţa pe munte. Om care la 70 de ani şi mai bine încă ţinea stână pe Măciuca, uneori având puterea de a şi ierna acolo, alături de soţia sa, Ana. Om care călăreşte la bătrâneţe prin munţi şi care ştie să se descurce şi cu autorităţile. Şi care, într-o seară, mi-a povestit la stână, sub un cer de miez de galaxie, atât de plin de stele era, despre vieţuitoarele Pădurii. Printre care erau şi… Iele. „Sfintele”, cum le mai numea. „Ce sunt Ielele?”, l-am întrebat. „Cum ce sunt?” s-a mirat el, puţin bănuitor, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat să-l pun la încercare cu ceva ştiut de toată lumea. „Sunt îngeri. Îngeri ai pădurii, care coboară din cer şi dansează în pădure să o binecuvânteze.” Printre altele, l-am întrebat dacă le-a văzut vreodată. „Ferească Dumnezeu! Eu sunt om păcătos, părinte! Eu am mai avut o iubită, am mai băut… m-ar ologi dacă m-aş apropia. Le-am auzit jucând, dar am fugit cât de repede!” Şi a adăugat „Au un cerc, aici, pe culme, înspre Piatra Roşie, unde joacă uneori. Eu nu pot să intru în luminiş, că sunt om păcătos, dar dacă un preot vrea, poate…” Mă privea cu teamă, dar şi cu o anume încredere în statutul meu sacru, ce m-ar fi apărat acolo unde el ar fi fost distrus.” în EgoPhobia

Mihai-Andrei Aldea


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Faci un comentariu sau dai un răspuns?