Share
Pagini despre un fel de cultură oarecum românofonă. Urare sau… altceva?

Pagini despre un fel de cultură oarecum românofonă. Urare sau… altceva?

  Tot întâlnesc – din ce în ce mai mult cu trecerea anilor – un fel de „urare” stranie, zisă mai ales de ziua sfântului ocrotitor (ziua „de nume”). Zicerea amintită sună astfel:

„Să trăieşti cu numele!”

Cum???

„Să trăieşti cu numele!”

… ?????????????????????????????????????????????
Şi să mori cu sufletul, sau cum?
De ce „să trăieşti cu numele”? Cum „să trăieşti cu numele”? Şi cu trupul şi sufletul ce faci? „Dă-le-n-colo! Să trăieşti cu numele, trupul şi sufletul se pot face praf!” Nu? Dacă nu, cum, Doamne iartă-mă!, să trânteşti o asemenea urare, ce seamănă mai mult a blestem?

Străbunii aveau înţelepciunea cuvântului. Astăzi se pare că pentru cei mai mulţi a rămas doar o orbire faţă de adevăratul înţeles al cuvântului, însoţit de o atracţie nesănătoasă faţă de formă. Ceva de felul „seamănă a urare? e ceva nou? super! o trântesc şi eu!”. Înţelesul nu mai contează.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Dacă cineva chiar vrea să ştie (atunci sigur citeşte până aici şi află), urarea era în trecut „Să trăieşti cât numele!”, subînţelegându-se prin aceasta „cât numele sfântului” al cărui nume îl porţi… adică veşnic. Era o urare de mântuire. Avea înţeles, avea rost, avea frumuseţe, avea putere. Era o urare. Nu blestem. Era România veche, a Românilor, nu a societăţii oarecum românofone de astăzi…

Magazin DSV


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Leave a Comment