Share
Bunica mea și partizanul basarabean Ion Amariei

Bunica mea și partizanul basarabean Ion Amariei

– Ioane, cu mâna mea dreaptă făcătoare de cruce, iți dau toporul asta, ca atât mi-au mai lăsat bolșevicii, dă-le în cap satanelor, căci altfel nu ne vor lăsa să trăim.

Cu aceste cuvinte l-a întâmpinat bunica mea pe Amariei Ion, învățătorul din satul vecin de pe celalalt mal al Prutului, venit in Bădărăi, com. Bivolari, să vadă cu ochii lui urgia de care auzise. Imediat după război, în jur de cinzeci de soldați ruși, conduși de un civil care vorbea stricat românește, au năvălit pur și simplu în sat cu gând de crimă și jaf.

In micul cătun nu mai rămăseseră decât femei, copii și bătrâni, bărbații în putere fie muriseră pe front, fie “călătoreau” cu trenul fără geamuri spre Siberia, după ce sovieticii ne deveniseră ”aliați”. Unul dintre acești “pasageri” a fost și bunicul meu Gheorghe care a reușit să sară din tren, dar s-a întors acasă mult mai târziu, stând câteva luni ascuns prin păduri. Norocul sătenilor din Bădărăi a fost că prin intermediul unui fiu de țăran ce se îndrăgostise de o rusoaică din Partid, aflaseră din timp de acestă incursiune mârșavă.

Majoritatea părăsise localitatea, iar unii iși săpaseră adăposturi sub pământ, prin spatele gradinilor, luandu-și cu ei strictul necesar pentru a supraviețui cateva zile; bunica-mea își luase cu ea și un topor. Era femeie însemnata în sat, avea “puteri”, după cum spuneau țăranii, știa într-un fel anume să meargă pe sub apă pentru a prinde cu ușurinta pești, dezlega de deochi pe oricine, vorbea cu păsările și animalele precum cu oamenii, țesea la război modele minunate, după cum puteți vedea și în poză, știa să scrie și să citească perfect, deși nu călcase pe la școli, și mai ales credea nelimitat în Hristos, de până și popa din sat îi cerea sfaturi în cele bisericești.

Înainte de război, fratele ei mai mic care ajunsese cât de cât înstărit și om cu carte, vruse să o mute cu el la București, să o facă croitoreasă pentru negustori, dar bunica îi spuse că mai bine îi croiește lui vreo două palme peste cap decât să-și lase satul și biserica, care zicea ea că avea undeva o grindă groasă de pe vremea lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Ea însăși se simțea grindă pentru satul ei cu dealuri, apă și lut, din care țăranii făceau chirpici (cărămizi) pentru case.

Rușii răseseră tot după desantul lor. La câteva case puseseră foc, în urma nu mai rămase nici urma de animal, porci, vite, oi, tot ce mai aveau oamenii prin gospodarii fusese luat, furat mai bine zis.

Dar nu acest lucru a durut-o cel mai mult pe femeie atunci cand a iesit din adăpost. Satanele rosii, dupa cum le spunea ea, i-au batjocorit icoanele din casă, pe care ea le săruta si le mângaia de nu se asezau pe ele niciun fir de praf.

Genunchii ei le povestiseră sfinților tot zbuciumul ei de româncă, toate păcatele ei omenești, toate fericirile și lacrimile ei le argintau prin colțuri iar mâinile sale mici dar otelite de muncă le mângaia în fiecare seara… și atunci, în acea zi, le găsise călcate în picioare de păgâni. Ioane, mă auzi, ia toporul, ăștia nu pe noi vor să ne omoare, ci pe Hristos; ascultă la mine, ei ne vor lua icoanele, ni-l vor lua pe Dumnezeu și vom rămâne singuri aici pe pământ.

Invățătorul se tulbură de vorbele creștinei, văzuse și citise multe în cei șaizeci de ani pe care-i avea, dar de o asemenea oroare nu mai auzise; nici măcar tătarii nu făcuseră asemenea prăpăd. Se întoarse pe celălat mal al Prutului, și se duse mânat de un gând de neoprit la școala lui. Intra în clasă, se închină la Icoana Maicii Domnului, lua din micuța magazie a școlii un ciocan, trei cuie mari, se întoarse în clasă și fixă și mai bine Icoana în perete, de parcă toată viața lui ar depinde de atunci încolo de acest fapt. Se duse mai apoi glonț la primăria pe care flutura deja steagul roșu și le spuse celor de acolo așa: Măi oameni buni, eu știu ce aveți în cap, dar eu, Ion Amariei, vă spun un singur lucru: în casa mea care este școala, am bătut în trei cuie o Icoană; eu acum mă duc în păduri căci nu pot trăi alături de voi, iar voi, de bună voie nu plecați de aici, dar, luați aminte, din când în când mă voi întoarce în sat… de nu voi găsi Icoana la locul ei, voi nu veți mai trăi, transmiteți asta și mai departe.

Amariei Ion a fost unul dintre luptătorii basarabeni despre care nu s-a scris, doar s-a vorbit, s-a povestit, nu-l veți găsi pe google sau pe vreun alt motor de căutare, sau cum naiba se mai cheamă, în cărți nici atât, îl veți găsi în schimb povestit de sălciile ce mângâie apa Prutului asa cum bunica-mea mângaia icoanele și în memoria câtorva țărani din zona Bivolari și Ungheni.

…și Amariei s-a întors în sat, asa cum le-a promis.

La scoala lui, care între timp fusese transformată în sediul local al partidului comunist, era mare veselie, căci sărbătoreau victoria; victoria lor bolșevică. Luminile erau aprinse și vreo zece tovarași chefuiau nevoie mare pe muzica rusească difuzata de un patefon vechi. Ușa clasei se deschise și în cadrul ei se înfățișă o siluetă neagră încadrată de noapte și luna; era Ion, cu barba căruntă atârnându-i până la brâul înfășurat în chimir. Părul vâlvoi, nepieptănat încadra un chip de om care datorita lucirii ochilor aducea a lup. Sângele lor negru le înghetase în vine la vederea arătării de om. Ochii lui se îndreptară către peretele dinspre răsărit, încruntându-se și mai mult la nevederea luminii: V-am spus, draci ce sunteți, să nu-mi luați Icoana! Ne-ați luat casele, pământurile, țara, dar v-am spus sa nu îl luați și pe Hristos! Dar ce vorbesc eu de lucruri sfinte, văd ca vouă vă e sete… ce bei, tovarășe Alioșa, vinul Basarabiei? Nu mai bine îti dau eu oleacă de apă sfințită din Prut? Amariei îți chemă printr-un șuierat camarazii, îl legă pe primarul comunist cu mâinile la spate, și dădu ordin să i se aducă din Prut o galeată mare cu apa. Se duse mai apoi până la subsol, unde știa el ca are într-o cămăruță ferită câteva pipete cu ajutorul cărora, în urma cu câțiva ani, îi învața pe elevi tainele chimiei; le găsise, acestea nefiind considerate periculoase de către comuniști. Reveni în clasa, și-i spuse tovarășului: acum cred că este cam miezul nopții, stai liniștit, până dimineața te saturi de băut, dar nu vin moldovenesc, ci apa de Prut, poate așa devii și tu un pic de român, dacă tot vrei sa conduci treburile pe aicea…

Și Alioșa tot a băut… până dimineata cu pipeta, căci domnul învățător era destul de meticulous și se plictisea greu, amănuntul asta uitasem să-l spun.

Nu știu cum și când a murit Ion; pesemne că nu de moarte bună. În schimb, îmi aduc aminte ca bunica-mea mi-a povestit ca odată a trecut Prutul pe sub apă, așa cum știa numai ea (spunea că Hristos nu uita de ea nici acolo, și că îi dă aer) și că s-a dus în pădurea de pe celălalt mal, într-un loc anume. A aprins o lumânare lângă un copac mare până la Cer cu barba de frunze până-n pământ și s-a întors acasă cu un topor…


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Leave a Comment