Share
Străbunii uitaţi. Cei dinainte de noi (III)

Străbunii uitaţi. Cei dinainte de noi (III)

  Legenda obişnuită spune că Românii ar fi urmaşii Dacilor şi Romanilor. Dacă prin „daci” înţelegem locuitorii din Dacia, legenda se apropie de adevăr. Pentru că în Dacia, în afară de ramurile tracice nordice şi sudice avem şi foarte puternice ramuri celtice, ilire şi scitice.

Doar că Neamul Românesc s-a format pe o întindere mult mai mare. Dacă excludem restulRomaniei [a.k.a. Imperiul Roman], tot avem un pământ străbun întins din Alpii Răsăriteni până la Caucaz, din Moravia (în Cehia de azi) până în nordul Asiei Mici, de la nord de Carpaţi până la Marea Mediterană. Teritoriu în care Traco-Ilirii, Galii (Celţii) şi Scito-Sarmaţii au format, prin plămada Romană creştină, Poporul Român.

Vom aminti, aici, pe scurt, câte ceva despre Străbunii cei vechi ai Neamului Românesc. Uitaţi aproape cu totul, ignoraţi, dispreţuiţi. Ruptura între Românii de astăzi şi înaintaşi este în foarte mare parte pricina scăderii şi nenorocirilor care apasă acest popor.
Am încercat să redăm până acum puţin din ceea ce au fost – şi din ceea ce ne-au lăsat moştenire – Celţii (Galii) şi Romanii. Acum ne aplecăm spre cei care au fost şi spre ceea ce ne-au lăsat Traco-Ilirii.

Costantin_nord-limes_png - c

3. Traco-Ilirii

Traco-Ilirii sunt Străbuni foarte apropiaţi de sufletul românesc şi, totuşi, foarte puţin cunoscuţi.
Au contribuit la asta şi unele falsuri patriotice (precum falsul romantic despre Daci şi Romani), dar şi alte falsuri, multe, care s-au adăugat celorlalte (precum cel comunist şi altele).

Mulţi oameni buni, mulţi oameni de bună credinţă, mulţi oameni care vor să facă ceva pentru Neam, pentru Ţară, au fost şi sunt manipulaţi prin asemenea falsuri; care au parte de o puternică susţinere… externă!

Foarte greu atârnă în conştiinţa Românilor de azi propaganda străină, care încearcă să-i deznaţionalizeze printr-un „dacism” în care Dacii sunt prezentaţi extrem de mincinos, în care înşişi Românii sunt prezentaţi extrem de mincinos. Se merge chiar până la propaganda – perfect ilegală şi perfect anti-naţională – a abandonării numelui de Român şi România, a renunţării la moştenirea străbună.

Totul în numele unui „naţionalism” mincinos („naţionalism” care cere să renunţi la identitatea ta naţională!) şi a unor născociri care frizează patologicul (gen „Belagines” ori „Legile lui Zamolxe” – scris în felurite moduri -, scrieri născocite de oameni cu o sănătate mintală mai mult sau mai puţin afectată şi atribuite, desigur, „Antichităţii”, „străbunilor”, unor „descoperiri uimitoare” etc.).

Adevărul rămâne!
Străbunii noştri Traco-Iliri au fost nişte oameni într-adevăr extraordinari. Şi în bine, dar şi în rău!
Sănătos este să-i cunoaştem aşa cum au fost şi să păstrăm de la ei ceea ce este bun, căutând să scăpăm de cele rele. Aceasta este singura purtare cuviincioasă faţă de înaintaşi: munca, strădania, lupta pentru a deveni mai buni.

Traco-Ilirii se formează în urma amestecului dintre migratorii indo-europeni din ultimul val „kurgan” şi respectiv amestecul valurilor dinainte cu populaţiile locale. Cam la fel s-au format, mai în vest, Galii, sau în nord-vest, Germanii (tot din amestecuri între valurile kurgan şi populaţiile pre-indo-europene).

Moşteniri venite din culturi străvechi – precum Ariuşd, Cucuteni, Gumelniţa, Hamangia etc. – străbat peste vremuri, preluate de Traco-Iliri şi integrate noilor culturi pe care aceştia le construiesc. Aici apare şi o particularitate a Traco-Ilirilor, care păstrează mult mai mult din aceste culturi/civilizaţii pre-indo-europene decât alte popoare. Ca singur exemplu arheologic amintim faptul că forme de ceramică străveche, preistorică, şi chiar cu rădăcini în Epoca Pietrei, se păstrează în aşezările tracice – inclusiv în Dacia – şi în secolele I î.Chr. – I d.Chr., fiind preluate apoi de Români şi păstrate până în Epoca Modernă (prin secolele XVII-XVIII, excepţional chiar până astăzi).

Păstrarea puternică a moştenirilor culturale pre-indo-europene a fost posibilă numai datorită unei fuziuni între valurile indo-europene şi populaţiile locale, mai vechi. Teoria nimiciriisau distrugerii pre-indoeuropenilor, propusă de unii arheologi – precum Maria Gimbutas -, a fost astfel infirmată arheologic, dovedindu-se că nu a avut loc o invazie militară, o mişcare de distrugere (ca cele mongole din secolul al XIII-lea, de pildă) ci o infiltrare treptată, o suprapunere şi simbioză a populaţiei kurgan cu populaţiile băştinaşe.

Întorcându-ne la Traco-Iliri, să observăm că în secolul al XV-lea înainte de Christos erau aşezate bazele caracteristicilor culturilor pe care Arheologia le recunoaşte unanim ca traco-ilire

Nu ştim ce nume îşi dădeau pe atunci aceşti Străbuni ai noştri, nu avem mărturii în această privinţă. Deşi există unele forme de scris, de origine pre-indo-europeană pe atunci, acestea sunt ideografice, nu fonetice (şi, mai mult, încă nedescifrate). Dar ştim că se întindeau de la Mediterana până dincolo de Carpaţi, de la Ţărmurile Mării Tracice şi ale Mării Ilirice (Adriatice) până la ţărmurile Mării Negre şi Dunărea de mijloc. Munţii Carpaţi, Dinarici, Pind, Rodopi şi Hem (Balcani) au fost, poetic spus, leagănul lor.

Născuţi ca un întreg, s-au despărţit în timp.
În Iliria şi Dalmaţia, din nordul Macedoniei şi Epirului până în părţile Veneţiei de astăzi, s-au deosebit triburile ilirice.

Între 1.300 şi 1.000 î.Chr., şi chiar după aceea, ramuri puternice ale Traco-Ilirilor au plecat spre Răsărit, dar nu pe linia – nord-pontică – pe care veniseră străbunii lor indo-europeni, ci prin Asia Mică.

Unii dintre ei se vor opri în Asia Mică, amestecându-se cu localnicii. Apar astfel Misia, Bitinia, Frigia şi alte ţări noi.
Tot în Asia Mică, dar mai spre est, Tracii se vor uni cu unele populaţii anatoliene şi în primul rând cu Hicsoşii. Din amestecul acestora din urmă cu Frigii/BrigiiArimii şi alte triburi tracice iau naştere Armenii (Limba Armeană este cea mai apropiată limbă modernă de limba de Tracă, ocupând, ca urmare, un loc deosebit între limbile indo-europene).

O grupare traco-anatoliană, în care femeile vânează şi luptă chiar şi după căsătorie, în grupuri proprii, naşte ceea ce astăzi ştim ca legenda Amazoanelor.

Mai departe către răsărit, unindu-se cu unele triburi scitice, dar şi cu alte populaţii locale, urmaşii Tracilor plecaţi din Europa vor forma Cuşania (Kuşania) şi Partia (în nordul Iranului de azi), vor ajunge în Bactriana sau Daksia din nordul Afganistanului de astăzi şi chiar în nord-vestul Indiei. Linia de trecere de la Traci la Sciţi este cu neputinţă de trasat la nivelul actual al cunoaşterii ştiinţifice; ştim doar că cei ajunşi în India se socoteau Sciţi. Djaţii, urmaşii acestora, îşi revendică de asemenea moştenirea scitică; iar termenul de Get (Getae) este scitic şi a fost preluat de Dacii de la Dunărea de Jos după unirea cu Sciţii ajunşi aici.

Căci, într-adevăr, din secolul VIII î.Chr. pătrund în spaţiul tracic nordic Sciţii. Urmaşi ai străbunilor din care, în parte, proveneau şi Tracii, şi veniţi pe aceeaşi linie nord-pontică. Dar despre Scito-Sarmaţi vom vorbi, cu ajutorul lui Dumnezeu, în următoarea parte a acestei lucrări.
Înspre Apus, Traco-Ilirii s-au extins până la hotarele Etrusciei, Veneţii având o origine traco-iliră clară. De-a lungul Dunării, dominată de Celţi sau Gali, grupuri tracice se infiltrează treptat. Găsim asemenea enclave – mai ales dacice – până spre izvoarele Dunării şi în părţile Vistulei, în teritorii covârşitor galice sau, respectiv, germanice.

După cum se poate constata, avem o întindere foarte mare a Traco-Ilirilor şi a neamurilor înrudite cu aceştia (Frigieni, Armeni, Parţi etc.). Dar avem şi o dezbinare teribilă, atât la nivelul Tracilor şi respectiv Ilirilor, cât şi a grupurilor înrudite.

Ca urmare, încercând să sintetizăm istoria şi cultura Traco-Ilirilor, ne izbim de o mare greutate: diversitatea ei!

Ca fel de viaţă, Traco-Ilirii se împart, în linii foarte mari, în cei nomazi şi cei sedentari. Cei nomazi erau cei care îşi plimbau turmele, hergheliile şi cirezile oriunde pot găsi păşuni libere. Unii făceau ceea ce se numeşte astăzi transhumanţă, alţii se mişcau liber, sau ajungeau să se lipească de popoare migratoare precum cele scito-sarmate sau germanice. La nomazi mai intrau şi familiile de vânători care nu aveau o aşezare stabilă, ducând o viaţă ale cărei rădăcini se pierd în negura Preistoriei. Tot aici intrau şi unii negustori şi navigatori, feluriţi aventurieri ce treceau dintr-o oştire în alta, în căutare de noi încercări şi războaie etc.

Alţi Traco-Iliri erau, dimpotrivă, sedentari.

Aşezările lor, de la sate la oraşe de mii de case, unele urmaşe directe ale unor localităţi preistorice străvechi, trăiau din agricultură, pescuit, minerit, negoţ şi felurite meşteşuguri. Din nordul Mării Negre şi până în Alpi, de la Marea Adriatică în Asia Mică, asemenea aşezări au fost găsite de arheologi pretutindeni, şi în zonele masiv traco-ilire, şi în mijlocul celor locuite de alte populaţii.

După cum vedem, existau stiluri de viaţă foarte deosebite între ele chiar în cadrul celor două mari categorii.
Dar, parcă nu ar fi fost de ajuns, mai intervenea şi factorul religios…

Religios, Traco-Ilirii erau şi mai dezbinaţi!
Avem, întâi, curentele religioase de tip ascetic şi, respectiv, de tip epicurean (iubitor de plăceri); evident contradictorii. De asemenea, le avem pe cele ostăşeşti sau militariste şi pe cele non-militare. Fiecare dintre acestea cu felurite ramuri şi sub-ramuri. Şi aflate, uneori, în cel mai violent conflict. Faptul că orice om putea să fie zeificat – dacă era destul de ieşit din obişnuit – accentua problemele. Mai ales că Traco-Ilirii, dar mai ales Tracii, adorau EXCELENŢA, ieşirea din obişnuit dincolo de orice limită, atingerea excepţionalului. Care putea duce la zeificare…

Un exemplu clasic este acela al lui Orfeu şi Dionisos.
Orfeu este un erou trac ascetic, adept al puterii şi misticii purităţii şi contemplaţiei, arta fiind pusă în sprijinul acestora.
Dionisos este un erou trac epicurean, adept al puterii şi misticii plăcerilor trupeşti, arta fiind pusă în slujba acestora.
Amândoi cântă, amândoi cântă captivant, amândoi cuceresc lumea prin cântarea lor, trăirea lor, gândirea lor, cuvintele lor.
Orfeu vorbeşte despre iubire veşnică, despre statornicie, despre fidelitate, despre unirea veşnică dintre soţ şi soţie, despre castitate, despre înţelegerea înţelepciunii profunde a lucrurilor, despre trăirea extazului mistic etc.
Dionisos vorbeşte despre iubirea plăcerilor, despre trăirea clipei, despre inutilitatea moralităţii, despre bucuria nebuniei beţiei şi extazului sexual etc.
Dionisos foloseşte forţa, încercând să-i silească pe orfici să i se supună. Orfeu este ucis de bacantele lui Dionisos care nu izbutiseră să-l corupă.
Conflictul dintre adepţii celor două culte nu va înceta câtă vreme există Tracii păgâni.

Un conflict asemănător se va ivi în secolul I î.Chr. – ca să mai dăm un exemplu – între adepţii lui Zamolxe şi adepţii lui Dionisos din Dacia ptolemaică (nord-dunăreană). În timpul vestitului rege Burebista se porunceşte de către acesta – la iniţiativa preoţilor zamolxieni – distrugerea unei mari părţi din viile dacice. Interpretarea comună – ilogică – este aceea a „vindecării de beţie” a Dacilor. Dar Dacii – ca şi ceilalţi Traco-Iliri – foloseau ca băuturi alcoolice berea cu felurite ierburi, cidrul şi alte vinuri de fructemiedul făcut din mierea nenumăratelor albine şi alte distilate din fructe (ceea ce astăzi am numi ţuică sau rachiu). Ca urmare, o distrugere fie şi totală a viţei-de-vie nu ar fi rezolvat în niciun fel problema beţiei… dacă nu ar fi fost o beţie ritualălegată de viţa-de-vie; adică o beţie dionisiacă, parte a unei religii epicureene inacceptabilă pentru Dacii zalmoxieni, cu toată dragostea lor pentru zilai (vin). Distrugerea viilor a fost, de fapt, un act de lepădare de practicile bahice venite pe filieră grecească şi de reafirmare a aderenţei la religiile militariste şi militarist-ascetice nord-dunărene (pe atunci, dominant zalmoxiene).

Sunt doar două exemple ale complexităţii vieţii religioase şi conflictelor culturale izvorâte de aici.

Ca să complice şi mai mult lucrurile, apar pe lângă amintitele curente traco-ilire şi tot felul de împrumuturi. Traco-Ilirii elenizaţi renunţă la religiozitatea proprie, adoptând-o pe cea grecească (şi, treptat, îşi pierd şi limba, mai ales în Asia Mică). Contactul cu Etruscii, Galii, Romanii, Scito-Sarmaţii etc. adaugă alte curente religioase, ca să nu mai vorbi de ceea ce se întâmplă dincolo de Armenia, cu Tracii care, treptat, se topesc în matricea naţiunilor orientale.

Stilurile de viaţă traco-ilire, izvorâte din amestecul între marile categorii amintite mai sus şi, respectiv, feluritele curente religioase devin, desigur, şi mai diverse, şi mai complicate. Am amintit despre păstorii traco-iliri şi de formele diferite de vieţuire pastorală ale acestora, despre vânători, negustori… Putem vorbi şi despre agricultură.

De la plantele sudice – smochini, moşmoni, rodii, migdali etc. – până la soiuri de grâu de munte – cultivate, în Carpaţi, şi la peste 1.000 de metri altitudine! -, de la bobfasolenap şi altele asemenea până la usturoibusuiocmărar şi pătrunjel, foarte multe sunt plantele cultivatece fac parte din viaţa Traco-Ilirilor. Multe triburi traco-ilire trăiau în munţi, altele la câmpie; unele iubeau codrii întinşi, altele amestecul de iarbă şi păduri al silvo-stepei, altele mlaştinile şi ochiurile de apă ale bălţilor etc., etc.

De la vânarea leilor în locurile în care aceştia mai trăiau şi până la traiul incredibil, în stâncăriile de munte, ale unor secte tracice care excludeau orice violenţă fizică (dar nu şi pe cea magică…), avem mărturia unei diversităţi uriaşe de abordări ale vieţii.
Şi cât de multe forme de aşezări, de îndeletniciri, de feluri de trai se ivesc de aici, este uşor de înţeles…

Traco-Ilirii au fost pescari şi piraţi şi în Marea Tracică şi Marea Egee, şi în Marmara sau Marea Neagră, dar şi în Mările Ionică şi Adriatică.
De fapt primele conflicte ale Ilirilor cu Romanii au fost stârnite de obişnuinţa cu pirateria a unor triburi care au prădat sute de ani coastele Italiei – precum Vikingii pe ale Vestului Europei, mai târziu.

De asemenea, o mare parte din rezistenţa traco-iliră anti-grecească s-a realizat prin acte de piraterie. În unele cazuri – precum în Marea Ilirică, Delta Dunării etc. – Traco-Ilirii foloseau luntrii lungi cu care se strecurau prin ceţuri, atacând navele străine. În altele, foloseau aşa-numita „piraterie de uscat”, atrăgând prin felurite mijloace navele duşmane în locuri în care acestea să naufragieze, spre a putea fi atacate. Cucerirea Bizanţului tracic de către armatele greceşti se datorează nevoii de a opri pirateria tracică de-a lungul Bosforului; şi alte poziţii de coastă greceşti au motive similare, ca mijloc de apărare a extinderii Grecilor – nu doar ca neguţători, ci şi ca stăpânitori – pe ţărmurile Mării Tracice, Mării Egee, Mării Marmara, Mării Negre, Mării Meotice (Azov)…

În Tracia, străbunii se îndeletncieau mult cu prelucrarea metalelor preţioase – aurul şi argintul – dar şi cu agricultura. Până la cucerirea Galiei de către Cezar, două erau marile surse de grâu ale bazinului mediteraneean: Egiptul şi Tracia. Creşterea albinelor era o tradiţie tracică vestită. De aici venea, de fapt, şi miedul, o băutură făcută din miere, cu sau fără fructe (pentru arome) şi pe care au preţuit-o până acum vreo o sută-două de ani şi Românii. Atât de iubitori erau de miere – şi mied – Geţii, încât în unele locuri roiurile de albine ale stupilor deveneau adevăraţi păzitori ai graniţelor aşezărilor.

Luptătorii Traco-Iliri erau foarte respectaţi de duşmani.
Arma preferată era lancea sau suliţa, urmată de forme de sabie, dreaptă sau curbă, după caz. Foarte răspândite erau săbiile drepte de tip akinakes, adică scitice, dar şi cele de origine celtică. Rhomphaia sud-tracică, daca nord-dunăreană, sica – răspândită din Munţii Hem până în nordul Carpaţilor – sunt câteva din săbiile şi pumnalele curbe ale Traco-Ilirilor (dar nu singurele!).

În luptă se mai foloseau şi topoarele – de mai multe feluri -, scuturile, diferite armuri – de la cele locale la cele scito-sarmate sau romane -, cuţite şi multe altele. Ca şi Scito-Sarmaţii, Tracii nordici – şi mai ales Geţii – erau arcaşi pricepuţi. În părţile Dunării de Jos este atestată folosirea săgeţilor otrăvite, zice-se în venin de viperă (mai probabil în cucută şi omag, deşi nu este exclusă includerea veninului de viperă în amestec).
Pe scurt, Traco-Ilirii foloseau orice armă, locală sau preluată de la alţii, în lupă. Asta pentru că lupta era preocuparea de căpătâi a oricărui traco-ilir liber! Aceşti străbuni ai noştri erau atât de însetaţi de bătaie, încât se credea (inclusiv la Greci) că Zeul Războiului trebuie să fie trac şi născut la Traci!

Dorinţa de luptă a Traco-Ilirilor a fost moştenită la multe ramuri ale Românilor din vechime. Această înclinaţie războinică a fost, de fapt, şi una care a ajutat foarte mult la supravieţuirea străbunilor în mijlocul vâltorilor Istoriei. Dacă nu ar fi fost, din păcate, însoţită şi de moştenirea traco-iliră a dezbinării, ci doar de moştenirea romană a datoriei şi disciplinei, şi de cea comună, creştină, Românii ar fi izbutit mult mai multe…

Întorcându-ne la cele ale străbunilor, merită să amintim că le plăcea să îşi încerce puterile în lupte cu marile fiare ale sălbăticiei: bouri, zimbri, lei, lupi, mistreţi, urşi etc. Coarnele de bour sau de zimbru deveneau apoi fie instrumente de cântat şi comunicat până departe – asemenea buciumului -, fie vase pentru băut (adesea ferecate în argint şi chiar şi aurite).

Traco-Ilirii au realizat mai multe soiuri de câini, de pază, luptă sau ciobănit. Moloşii sunt asemenea câini care, preluaţi de Greci de la Iliri, au devenit renumiţi – arta Grecilor de a se lăuda e întrecută doar de a Evreilor! 🙂 – drept „câini greceşti”. Că nu erau greceşti aceşti câini se vede limpede din faptul că sunt întâlniţi între Greci doar la „sălbaticii Moloşi” (un trib grecesc mult amestecat cu Traco-Ilirii din Epir), dar sunt folosiţi şi în Dalmaţia şi Iliria, până departe în nord, de triburi care nu aveau nicio legătură cu Grecii – şi cu atât mai mult cu Moloşii. (Merită amintit că adesea înşişi Grecii nu îi socoteau pe Moloşi Greci, Pericle, de pildă, refuzând a-i accepta pe toţi Epiroţii – inclusiv pe Moloşi – drept Greci. De asemenea, faptul că aceştia erau bilingvi – folosind şi idoimul străbun, traco-iliri, şi nou venita limbă greacă – este bine atestat.)

Caii Tracilor erau vestiţi până departe, fiind cântaţi până şi de duşmanii de moarte ai Tracilor, Grecii. Descoperirile arheologice au dovedit că spaţiul traco-ilir a fost unul în care calul a fost crescut în diferite forme (rase, le-am spune astăzi), de la cei mărunţi, de munte, la cei mari, folosiţi pentru luptă sau tras/dus poveri. Românii au moştenit această tradiţie străveche (a se vedea şi această lucrare) în care, desigur, există şi o parte, puternică, Scito-Sarmatică.

Paradoxal, deşi luptători vestiţi şi temuţi, deşi declaraţi uneori drept „cei mai aspri oameni din lume”, Traco-Ilirii nu au practicat niciodată exterminarea străinilor sau înrobirea totală a străinilor, pe care o întâlnim la Greci, Germani sau Celţi (care practicau aceste metode oriunde puteau).
Dacă, pe de-o parte, [Traco-Ilirii] se luptau între ei cu multă duritate – şi, nu rareori, la fel şi cu străinii -, pe de altă parte odată ce se făcea/era pace, orice resentimente dispăreau şi erau gata să petreacă alături de duşmanul de ieri. Aici era o mare deosebire mai ales între ei şi Greci, aceştia din urmă nefiind în stare să-i accepte cu adevărat pe străini, niciodată.

Ca migratori, Grecii – a căror origine este până astăzi un mister – năvălesc în sudul spaţiului Traco-Ilir şi izbutesc să supună triburile de aici.
Cetăţenii de cel mai jos rang ai Grecilor şi sclavii erau constituiţi în covârşitoare majoritate din Traco-Iliri; până la cucerirea romană aceşti „cetăţeni inferiori” şi sclavi constituie între 60 şi 80% din populaţia oraşelor şi regiunilor greceşti. În munţii dintre regiunile greceşti Traco-Ilirii liberi domină (fiind, ca urmare, descrişi de Greci drept barbari, înapoiaţi, sălbatici, antropofagi etc.). Multe ramuri tracice, atât din Europa, dar mai ales din Asia Mică, aleg grecizareasau elenizarea. Unul dintre factori pare să fi fost cucerirea Troiei – mândria Tracilor de aici – de către Greci, dar cu siguranţă iscusinţa teribilă a Grecilor de a-şi vinde mândria naţională drept produs de mare valoare a atârnat greu. Dar foarte mulţi dintre Traco-Iliri se opun grecizării, rezistă, şi se unesc apoi cu Romanii în timpul luptelor dintre aceştia şi Greci, devenind esenţiali pentru stăpânirea romană în zonă (a se vedea şi această lucrare!).

Putem spune că, dincolo de deosebirile dintre ei, Traco-Ilirii erau cu toţii însetaţi de extraordinar.
Dar spre deosebire de Romani, pentru care extraordinarul era totdeauna supus interesului obştesc – altfel fiind prea puţin atrăgător – la Traco-Iliri esenţial era extraordinarul personal.
De aici se năşteau şi dorinţa, râvna, munca şi lupta multor Traco-Iliri de a ajunge cât mai sus – inclusiv pe tronul Romaniei! – şi chiar de a deveni zei. Dar tot de aici se năştea şi o anume însingurare, o înclinaţie spre dezbinare, spre lipsa de unitate, o anume rivalitate între Traco-Ilirii cu calităţi deosebite. Din nefericire, şi aceasta există, încă, la Români.

Traco-Ilirii au primit de la Celţi şi de la Sciţi forme avansate de metalurgie, dar au dat lumii, la rândul lor, foarte mult în acelaşi domeniu. O simplă privire asupra orfevrăriei tracice în argint – fie ea sud ori nord dunăreană – este de ajuns pentru a dovedi iscusinţa înaltă la care ajunseseră meşterii traci. De la brăţările dacice din părţile Haţegului până la comorile de legendă găsite în Valea Regilor din Tracia, nenumărate sunt relicvele unei măiestrii uimitoare.
Priceperea Ilirilor în minerit este de asemenea legendară şi a fost esenţială pentru viaţa economică a acestui spaţiu, atât înaintea cuprinderii lui în Romania, cât şi după aceea. Este, de altfel, unul dintre motivele pentru care mulţi Iliri sunt aduşi în Dacia după 106 d.Chr., ei constituind greul populaţiei miniere din ceea ce astăzi cunoaştem ca Munţii Banatului şi Munţii Apuseni.
Preţuirea metalurgiei – aici intrând chiar o mistică a prelucrării metalelor, astăzi aproape uitată – a fost moştenită de Români. Aşa cum au moştenit Românii, pe lângă zidăria din piatră romană, şi prelucrarea lemnului de la Traco-Iliri (venită, foarte probabil, chiar de la cei dinainte de aceştia…).

Sunt multe pe care nu le ştim despre aceşti străbuni ai noştri.
Limba, de pildă, o cunoaştem doar la nviel de vocabular, din unele izvoare istorice (a se vedea şi FHDR I). Şi putem vedea, la nivel de vocabular, că era o limbă aflat cel puţin la hotarul dintre limbile satem (ca cele iraniene sau proto-slave) şi centum (ca cele latine, celtice sau germanice), dacă nu era chiar categoric satem.

O altă taină este aceea a aurului. Nu cunoaştem încă mistica Tracilor nordici numiţi Daco-Geţii în privinţa aurului. Se ştie că Decebal, provocând războaiele cu Traian şi pierzându-le, a lăsat în urmă o uriaşă comoară cu foarte mult aur. Aur cu care ar fi putut pune în mişcare, spre a-l ajuta în aceste războaie, şi pe Tracii nordici care nu îl recunoşteau ca rege (precum Carpii, Costobocii şi Dacii Mari), şi pe Scito-Sarmaţii şi Germanicii de departe. Cu totul uimitor, Decebal nu a folosit însă acest aur, păstrându-l ascuns până la capăt. De ce? Nu ştim! Să fi fost aici o mistică ce împiedica folosirea aurului în război? Greu de crezut, de vreme ce avem, totuşi, coifuri din aur sau aurite, de pildă. Să fi fost aici o mistică ce împiedica folosirea aurului pentru a cumpăra sprijin militar? Să fi fost comoara nu a lui Decebal, ci a unor preoţi daci care au păstrat-o ascunsă din cine ştie ce pricini mistice sau personale? (a se vedea şi discuţia de aici)
Lucrurile sunt cu atât mai tulburi cu cât se cunosc puţine obiecte dacice din aur – şi doar de puţină vreme. S-a putut chiar pretinde, până de curând, de către unii teoreticieni, că Dacii nu ar fi practicat prelucrarea aurului; deşi, pe de altă parte, aveau o abilitate excepţională în prelucrarea argintului. Astăzi ştim că Dacii prelucrau şi aurul, dar în taină, din pricini încă neînţelese.

Amestecul Traco-Ilirilor cu alte popoare – cu Celţii şi Scito-Sarmaţii, în primul rând, apoi cu Hicoşii, cu Grecii, cu Romanii, Germanicii şi mulţi alţii – face adesea greu de identificat ce este traco-ilir şi ce aparţine altora.
Ştim, totuşi, că Traco-Ilirii nu foloseau scrisul în mod obişnuit. Ei cunoşteau scrisul, dar aveau, din câte am aflat până astăzi, o cultură oral-livrescă. În această cultură primordială era dimensiunea orală, scrisul fiind folosit fie pentru anumite aspecte practice, fie pentru anumite aspecte sacre. Ceea ce ţinea de aspecte practice, adică secundare şi trecătoare, nu era păstrat decât accidental (aici intră multe forme ale scrisului, de la răboj până la scrisori diplomatice sau neguţătoreşti). Aceeaşi cultură, oral-livrescă, a existat şi la Români până în epoca modernă, când s-a impus prin forţă trecerea la o cultură livresc-orală, bineînţeles pe tipar străin, ne-românesc. 

Dacian_Draco_on_Trajan's_Column_2

Una dintre falsificările cele mai adânc intrate în conştiinţa Românilor de astăzi este aceea a „steagului dacic”, adesea denumit în literatura contemporană „cap de lup” sau chiar… „lupul dacic”. Fără a intra aici în multe amănunte – sperăm să revenim într-un material dedicat – observăm doar că numele istoric al steagului, consacrat ca atare până… în epoca modernă, este de draco sau draconis. Adică balaur. Nu se folosesc niciodată, în vechime, nume de genul „lupo” sau „luponis„… Pentru că lupul era doar o parte a acestui steag, în întregul lui reprezentând un balaur cu cap de lup (în unele forme sculpturile par a sugera chiar un cap de leu…).

Trebuie observate aici două aspecte esenţiale:
(1) acelaşi steag este larg folosit de Scito-Sarmaţi, iar
(2) la Chinezi – hotarul estic al întinderii scito-sarmate este China – apare balaurul cu cap de leu. (Voi reveni, nădăjduiesc, asupra acestor aspecte.)
Preluarea balaurului scitic de către Daci trebuie înţeleasă şi pe fundalul totemismului traco-ilir şi celtic. Avem dovezi arheologice largi ale acestui totemism, exprimat, de pildă, în coifuri încununate cu un motiv zoomorf (cerb, corb, vultur etc.). Prin urmare, preluarea balaurului sciticde către Daci are o anume valoare mistică şi culturală pe care astăzi nu o cunoaştem încă bine. 

Şi este esenţial să subliniem că în armatele romane, odată cu intrarea constantă a Dacilor şi Scito-Sarmaţilor în rândurile ostaşilor romani, apare, mai ales din secoele III-IV, o simbolistică specială: 

  • simbolul legiunilor este acvila, simbolul cohortelor este balaurul, simbolul unificator este Crucea.

Altfel spus, prin Cruce şi sub Cruce se unesc acvila romană şi balaurul traco-scitic… 

Este o exprimare foarte concretă a unei realităţi esenţiale pentru noi.

Merită consemnat aici faptul că în mare parte Traco-Ilirii au fost foarte apropiaţi de Romani.
Nu în sensul unei fanteziste identităţi lingvistice. Dicţionarul lui Hesychios este o mărturie suficienă a deosebirii între latină şi idiomurile traco-scito-ilire, chiar de nu am avea şi mărturiile lui Ovidiu (aici) şi multe altele.

Ceea ce i-a apropiat pe Traco-Iliri de Romani a fost o spiritualitate comună, urmată de unele interese comune şi, mai apoi, de Creştinism. Desigur, legenda originii parţial tracice a dinastiei ce a întemeiat Roma a avut rolul său în această apropiere.

Dar primul contact esenţial între Romani şi Traci apare în urma luptelor Romanilor cu Grecii care invadaseră Italia. Aceşti migratori aşezaţi pe o mare parte a ţărmurilor mărilor Egee, Tracică, Ionică, a Mirtelor etc. nu se extindeau numai în Marea Neagră, ci în primul rând în bazinul Mediteranei şi în teritoriile terestre din ceea ce astăzi cunoaştem ca Asia Mică, Peninsula Balcanică şi Italia. Ei înrobiseră o mare parte dintre Traco-Pelasgii găsiţi în sud, transformându-i în categoria inferioară de semi-sclavi cunoscută mai ales sub numele de iloţi. Alţi băştinaşi, însă, retraşi în munţi – de la Munţii Albi din Creta la cei din Epir sau Pon – rezistau stăpânirii greceşti; fiind, ca urmare, descrişi drept sălbaticitâlharinecivilizaţi etc. Strabon mărturiseşte că întreaga Grecie „a fost locuită de barbari în vremurile de demult”, numărând printre aceştia şi pe Epiroţi – pretinşi astăzi, de unii, a fi fost Greci! -, dar şi recunoscând că şi în vremea lui „Tracii ocupă Macedonia şi câteva părţi din Tesalia” etc., etc.¹

În luptele Romanilor cu invadatorii Greci apare un ajutor neaşteptat din partea Traco-Ilirilor din Epir, Tesalia, Macedonia etc. Curând luptătorii aceştia vor gusta victoria împotriva celor care îi oprimaseră sute şi sute de ani, ba chiar milenii. În acelaşi timp, vor regăsi în Romani o spiritualitate militaristă şi însetată de excepţional, foarte apropiată de a lor şi străină moleşeliişi înrobirii plăcerilor ce corupsese Traco-Ilirii grecizaţi (şi în Europa, dar mai ales în Asia Mică, unde până la hotarele Armeniei doar Frigienii sunt mai puţin atinşi de această molimă).

În secolul I d.Chr. Traco-Ilirii formează o parte destul de mică dintr-un super-stat ce se întinde pe trei continente, având Marea Mediterană şi toate mările acesteia ca mări interioare. Galii, de exemplu, erau foarte numeroşi în Panonia, erau prezenţi în nordul Iliriei şi chiar al Italiei – chiar dacă puternic romanizaţi -, erau majoritari în Noricum, Raetia, imensa Galie, în ceea ce astăzi numim Ţările de Jos, în Iberia, Britania, erau prezenţi chiar şi în Asia Mică – unde Galatia le poartă numele multă vreme. Ei bine, în amintitul secol Galii, de şase ori mai numeroşi decât Traco-Ilirii, dau armatelor romane cca. 400.000 de cetăţeni romani (legionari) şi respectiv auxiliari. Mult mai puţinii Traco-Ilri dau totuşi 200.000 de legionari şi auxiliari, ceea ce înseamnă un voluntariat cel puţin triplu faţă de cel galic.

Asta pentru că, după cum am spus, Traco-Ilirii ne-epicureeni adorau lupta şi erau însetaţi de extraordinar, iar în armatele romane le aveau pe amândouă la cel mai înalt nivel.

În vremea lui Burebista Dacii aveau deja mai bine de o sută de ani de când preluaseră dinarul roman, eliminând treptat, dar tot mai mult, monezile greceşti. Îl şi copiaseră, de fapt, şi încă atât de bine că până la găsirea unor matriţe au fost crezute romane multe dintre monezile bătute, de fapt, la nordul Donarisului. Mai mult, în timpul marelui rege get Dacii nu doar că aveau trimişi – iscoade, negustori, diplomaţi – la Roma, dar chiar aveau acolo rude. Şi nu oricum, ci aflate în bune relaţii cu familii de vază ale Ţării, încât se ajunge până şi la amestecul Dacilor în treburile interne ale Imperiului Roman. Burebista se aliază cu Pompei şi doar moartea lui Cezar opreşte intenţiile de răzbunare ale acestuia. Moartea regelui dac şi sfărâmarea regatului său face ca Dacii sudici, din Dardania, cele două Moesii şi Sciţia Mică, împreună cu Sciţii din aceste zone, să intre în Romania. O intrare susţinută de imensa majoritate a acestor Daci.

Mai mult, în secolul I d.Chr. Geto-Sciţii din nordul Dunării vor face pace cu Romania – pe care o atacaseră repetat – cu condiţia intrării lor în cuprinsul acesteia. Se ajunge ca peste 200.000 de familii – cel puţin 1.000.000 (un milion) de oameni – să treacă în sud, aşezându-se în Moesia, Dardania, Iliria şi devenind iute cetăţeni romani fideli. Împreună cu Dacii din Oltenia de astăzi, ei vor lupta alături de Traian împotriva lui Decebal, conducătorii lor primind, ca recunoştinţă pentru eroismul din războaiele respective, un întreg parc de sculpturi lângă Columna lui Traian. Eroii daci din luptele lui Traian cu Decebal (asupra cărora am poposit aiciaiciaici şi aici,  şi asupra cărora sperăm că vom mai poposi) au, de altfel, multe sculpturi păstrate până astăzi.

Participarea acestor Traco-Iliri, inclusiv a Dacilor sudici şi a multora dintre cei nord-dunăreni, la viaţa Romaniei (a.k.a. Imperiul Roman) este atât de puternică şi complexă încât din secolul al II-lea d.Chr. produce instaurarea unor domnitori de origine traco-iliră pe tronul Romei. Ei determină, de asemenea, atragerea în Romania a multor ramuri nomade ale Tracilor şi Scito-Sarmaţilor.
Sfântul Constantin cel Mare (şi aici), care prin înfiinţarea Romei Noi, creştine, Constantinopolul, dă o nouă organizare Romaniei, este de asemenea un Traco-Iliri puternic romanizat, un Străromân în toată puterea cuvântului.
El face partea din tabăra creştină traco-romană, spre deosebire de rudele sale Liciniu şi Galerius, care persecută Creştinii în cele mai cumplite moduri, arătându-se a fi adevărate ruşini ale omenirii.
Tracii nordici se împart în două grupe mari, după secolul al II-lea încolo. O parte – precum Dacii Mari – se îndreaptă către nord şi nord-vest. Se pare că sunt unii dintre strămoşii Danilor, amestecul de neamuri (parţial germanice) care invadează Yutlanda şi Scania, dând naştere Vikingilor (Varegilor). Alţii, precum Carpii şi Costobocii, se vor alia cu unii dintre Germanici, luând parte la expediţiile de jaf din Romania şi apoi la aşezarea acestora, ca Vizigoţi, în Spania. Unele ramuri se vor amesteca local cu Germanicii sau respectiv Slavii – cel puţin după cronicarii bizantini care pretind existenţa la năvălitorii Slavi din secolele VII-VIII a unor elemente religioase tracice.

Desigur, în toate aceste sinteze etnice este greu de urmărit, pe termen lung, elementul Traco-Ilir.
Încercările hiper-exagerate de a-i declara „Daci” sau „Traci” pe toţi cei care au o ascendenţă traco-iliră sunt, evident, greşite. O puternică origine traco-iliră (pe filieră românească) o au şi Sârbii, şi Bulgarii, şi Albanezii, dar deosebirile culturale şi lingvistice dintre aceste trei naţionalităţi – dacă nu cumva mai mult de trei… – sunt uriaşe. Unele rădăcini traco-ilire pot fi găsite şi la Spanioli sau Danezi, dar deosebirile culturale şi lingvistice dintre aceste două naţiuni sunt, iarăşi, foarte, foarte mari.
Înţelepciunea stă în a nu transforma admiraţia faţă de aceşti Străbuni ai noştri într-o adoraţie oarbă – pe care ei înşişi ar fi dispreţuit-o cei dintâi.
Au avut bunele şi relele lor, înălţările şi căderile lor; cele rele, să se spele, cele bune, să se-adune!
După cum am spus mai sus, noi, ca Români, trebuie să ştim să ducem mai departe balaurul traco-scitic şi acvila romană unite prin Crucea lui Christos. Doar astfel vom putea să ne cinstim, cu adevărat Străbunii.

Mihai-Andrei Aldea


¹ A se vedea pentru această problemă – şi alte aspecte conexe – şi Constantin Papanace, Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-români, Ed. Brumar, Timişoara, 1995

Leave a Comment