BISERICA ŞI UNITATEA POPORULUI

  “În tot timpul de după război s-a lucrat de zor şi cu pasiune la dezbinarea poporului nostru. Cât timp în Ardeal poporul n-avea altă instituţie conducătoare decât Biserică, unitatea era un bun real alături de alte virtuţi naţionale care dădeau tărie neamului. Automobilele ce transportau în ultimii douăzeci şi doi de ani pe domni la sate, gazetele care se trimiteau acolo, au fost vehicule purtătoare de microbi din vastele focare de infecţie constituite de partidele politice şi, în general, de oraşele uşuratice, rupte de tradiţia şi de spiritul cuminte şi serios al poporului.

În tot timpul acesta singurul factor care a luptat cu forţele dezbinătoare a fost Biserica. Trebuie să recunoaştem însă că în unele locuri acţiunea ei în acest sens a fost mai slabă decât înainte de război, datorită faptului că preotul s-a lăsat atras şi el în tabăra agenţilor producători de dezbinare.

Biserica este, prin fiinţa ei creatoare de unitate, în mijlocul poporului. Primul atribut al ei în Simbolul credinţei este unitatea. Acest atribut obligă Biserica la grija de-a păstra unitatea în sânul ei, între credincioşi. Unitatea însă nu e numai chestiune de mărturisire a aceleiaşi credinţe, ci şi de susţinere a solidarităţii şi iubirii între suflete. Oamenii care nu se iubesc, care se urăsc chiar, caută şi găsesc uşor pretexte de-a se contrazice, de-a nu mai înţelege şi mărturisi la fel credinţa.

Teologii ruşi contemporani au pus în circulaţie un înţeles frumos al cuvântului sobornicitate. Ea înseamnă frăţietate, comuniune, stând la mijloc între individualismul anarhic şi colectivismul anulator de personalitate. Ea înseamnă unitate familiară, unitate prin dragoste. Factorul care susţine această unitate în iubire, – cu neputinţă de realizat prin mijloace omeneşti, cum ne arată prea bine toate încercările politice, – este Duhul Sfânt. Unde nu e Duhul Sfânt, izvorul a toată iubirea din lume, e sau egoism şi dezbinare, sau masă, colectivism, totalitarism poruncit, silnic, înăbuşitor de libertate creatoare.

Numai Biserica, prin prezenţa şi acţiunea lui Dumnezeu, e în stare să realizeze minunea după care tânjesc, dar nu o pot înfăptui, – decât în forme schimonosite, – silinţele omeneşti şi care, de aceea, formează un punct de limită, aşezat la infinită distanţă, atrăgându-şi continuu spre ea aceste silinţe.

Să ne gândim la biserica din sat. Ea fiind aşezată în mijlocul satului sau pe un loc mai înălţat, arată prin însuşi acest fapt că îi cheamă pe toţi la unificare, la părăsirea poziţiilor lăturalnice şi izolate, îi cheamă într-un punct central care nu aparţine niciunei părţi din sat mai mult decât alteia, sau la o ridicare deasupra vrajbelor şi preocupărilor de jos care produc vrajbele.” (13 iunie 2019) Integral aici

Dumitru Stăniloae, Ortodoxie și Naționalism, 2011, p. 131-132