Totalitarism local într-un stat de drept

        După căderea regimurilor comuniste în statele est europene şi în România s-a conturat tot mai clar libertatea individuală cu toate că perioada de tranziţie nu a încetat.  Această anticipare a fost facută imediat după revoluţie de regretatul analist politic Silviu Brucan în ultimele sale apariţii mediatice. Astfel odată cu mediatizarea tot mai promptă a libertăţilor idividuale, distincţia dintre viaţa publică şi viaţa privată, a fost tot mai amlu dezbătută. Pentru justificarea temei propuse trebuie să definim cele două spaţii ale existenţei umane după cum urmeză:

    Viaţa publică ţine mai mult de locul unde se desfăşoră activitatea profesională, precizată a fiind o parte a spaţiului public. Evident că specializarea celor ce participă la viaţa publică acoperă toate sectoarele unui stat de drept,creând aşa numitele spaţii publice.

  Viaţa privată se referă la spaţiile intime, familiale, spaţii cu circuit închis, în locuinţele proprii. Se cunoşte faptul că uneori aceste spaţii ale existenţei umane se intersectează creând satisfacţii sau insatisfacţii în funcţie de politica locală care este imparţială  sau de cele mai multe ori părtinitoare. Locurile de petrecere a timpului liber (expoziţii, muzee, parcuri restaurante, staţiuni etc.) sunt câteva din dovezile comuniunii celor două spaţii ale existenţei umane. Evoluţia societăţii umane, pe de altă parte,  presupune redefinirea noţiunilor de public şi privat în condiţiile în care cele două coordonate se suprapun:

•   prin activitatea pe care o desfăşoară, anumite categorii de oameni, au acces la pediul privat al oamenilor: poliţie,  justiţie, medic, asistenţi sociali, psihologi etc.
•  sfera privată este expusă publicului în anumite situaţii; viaţa privată a unor categorii de oameni devine zonă de interes public

Drepturile fundamentale ale omului sunt respectate, dacă autorităţile statului şi implicit cele locale respectă cadrul intim, privat. Amestecul statului în viaţa privată, în secolul XX-lea, a fost determinat de tipul de regim existent într-o ţară la un moment dat:

În statele democratice, drepturile fundamentale ale omului sunt respectate, atenţie!, cele fundamentale, amestecul autorităţilor este permis doar în anumite situaţii, stabilite prin lege:

1.   pentru protejarea drepturilor copilului, asistenţii pot intervenii în mediul privatal familiei acestuia.
2.   Dacă se constată încălcarea legilor, este permisă invadarea spaţiului intim de către poliţie, cu mandat.[1]

Să vedem însă care sunt caracteristicile esenţiale ale regimului politic totalitar după analişti şi specialişti:

            – inexistenţa instituţiilor reprezentative, democratice;
            – încălcarea drepturilor omului;
            – anularea drepturilor şi libertăţilor fundamentale;
            – partid unic şi o ideologie unică;
            – şeful statului deţine puterea absolută în stat;
            – înfiinţarea poliţiei politice ca instrument de represiune;
            – exacerbarea cultului personalităţii şefului statului;
            – îndoctrinarea populaţiei prin propagandă;
            – introducerea cenzurii şi controlul asupra mijloacelor de informare, etc.[2]

  Dacă v-aş inocula ideea că inexistenţa instituţiilor reprezentative, democratice; încălcarea drepturilor omului; anularea drepturilor şi libertăţilor fundamentale; înfiinţarea poliţiei politice ca instrument de represiune; atragerea populaţiei prin propagandă; introducerea cenzurii şi controlul asupra mijloacelor de informare, sunt caracteristici funcţionabile şi astăzi dacă nu vizibil cel puţin camuflate de existenţa politicii birocratice, aş spune prea mult? Dacă v-aş sugera ideea că şeful statului deţine puterea absolută în stat; partidul unic şi o ideologie unică, ar fi singurele caracteristici incompatibile cu doctrina totalitară dar şi acestea parţial, aş face o greşală de neiertat? Dacă da, atunci vă rog să îmi permiteţi a defini noua politică românească ca fiind un neo-totalitarism post-decembrist. Avem ca dovadă istorică în acest sens politica Franţei în vremea regelui Ludovic al XIV-lea (1643-1715), despre care se spune că ar fi creat un aparat birocratic ce-i permitea să controleze toate structurile statului, consolidându-se astfel poziţia sa atât în Franţa cât şi Europa.

    Aceste sunt constatări a lipsei de experienţă şi profesionalism când este vorba de descentralizarea tuturor sectoarelor economice. Analiştii politici în repetate rânduri subliniau tendinţa politicii româneşti de a transforma conducerea locală în pură dictatură datorită acestui handicap profesional cu reminiscenţe autoritar-ideatice. România nu a reuşit să treacă nici măcar peste perioada nefastă a tranziţiei de la două regimuri antagonice, darămite de a adopta ca lege descentralizarea statului ca politică cerută de Uniunea Europeană. A fost de mirare pentru întreaga naţiune pro-uniune cum am fost primiţi în această structură continentală când nu s-a reuşit măcar în linii generale de a se rezolva problema corupţiei. Nu mai vorbim de faptul că înlăturarea vechilor mentalităţi cauzate de un diletantism profesional sau preluarea puterii de vechii activişti sunt probleme strigente care nu au fost nici pe departe soluţionate. Domniile lor au cheltuit banii locali pentru realizarea unui mediu ambiant generaţiilor dumnealor în prag de pensionare şi „slavă domnului”, noi gorjenii suntem capi de listă la nivel naţional.  Păi, dragi români, imaginaţi-vă ce-ar însemna viitorul acestei naţiuni cu mentalităţi politice perimate şi implicit corupte, cu un centralism politic auzi, european? E ca şi cum ai pune „boi tineri la jug” sau „pruncii să manânce carne”. Nu vorbesc decât din perspectiva unui gorjan care îşi cunoaşte politica locală  şi greşesc dacă aş condamna politica naţională, deoarece există unele judeţe pregătite deja să primească autonomia locală. Şi una peste alta, aşa cum degetele de la mâini nu se aseamănă între ele, aşa şi oamenii acestei naţiuni cu minorităţile ei.  Vă las pe dumneavoastră să faceţi conexiuni, asemănări, deosebiri, analize, etc, dar ar fi mai bine să faceţi ceva util pentru „a trăi mai bine” căci eu unul nu sunt capabil prin natura profesiei, decât să scriu şi să vorbesc.

 Acest articol a fost cenzurat  de sǎptǎmânalul Polemika, an IV, nr 152, 28-3 septembrie 2009

______________________________________________________________

[1]Mihaela Nancu, Memorator de Istorie, pentru clasa XI-a, Editura Booklet, Bucureşti 2007, p. 33-34

[2]Ibidem, p. 57

MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează